13.11.2014,
Romania, Bucuresti, Aeroport Henri Coanda, ora locala 14.30
Peste 85 de
minute voi lua zborul catre capatul lumii, in marea aventura - Antarctica. In
jurul meu, o gramada de oameni roiesc ca niste albine, fiecare indreptandu-se
catre ghiseele de check in. In fundal, difuzoarele anunta plecari ori aterizari
inspre si dinspre tot felul de locuri, cele mai multe in Europa. Iar eu, cu
pulsul marit fata de ritmul normal, ma gandesc la drumul pe care il am de facut,
incepand timida acest jurnal.
Imi este inca
dificil sa astern pe hartie gandurile mele si curioasa sa descopar cum va iesi.
Intotdeauna mi-am zis ca scrisul nu e tocmai punctul meu forte, insa, la fel de
bine nu ma gandeam ca voi alerga J
Inca nu-mi
vine sa cred ca plec intr-o astfel de calatorie! Cu siguranta, nu asta imi
imaginam atunci cand ma prindea ora 21.00 – 22.00 la birou, rezolvand actiuni
“urgente” si ignorand celelalte aspecte ale vietii. Desi fiecare bilant la
final de an arata la fel, in nebunia mea, am continuat cu aceleasi actiuni,
fara sa observ tiparul. Imi doream foarte multe lucruri noi insa actionam la
fel ca inainte si ma incarcam negativ pentru ca nu vedeam rezultate. In aceeasi
perioada, prietena mea, Anca Scurtu, era diagnosticata cu cancer, veste care
ne-a uimit pe toti iar pe ea a marcat-o definitiv. Se agata cu disperare de
viata si incerca tot felul de tratamente, in speranta ca totul este inca o
gluma. La fel credeam/speram si noi. In acest context, am luat o noua decizie. In
ziua aceea, am incetat sa mai merg (sa ma tarasc, mai bine zis) si am inceput
sa alerg. Am decis sa-mi imbunatatesc existenta, sa fiu o persoana energica, sa
ma bucur de viata, cu tot ceea ce ofera ea, sa devin un exemplu, atat pentru
mine, cat si pentru cei din jur.
Proiectul 777
(7 maratoane, 7 ultramaratoane, 7 continente) este acum in plina desfasurare.
Derulez firul intamplarilor catre inceputul anului si ma opresc la o seara de
februarie, atunci cand am decis sa ma inscriu la cele doua curse din Antarctica,
primele din cele 14. Acum fix 8 luni organizatorii imi raspundeau ca sunt
ocupate toate locurile din concurs pentru 2014. Ulterior, evenimentele au fost
in favoarea acestui vis, angajatorul meu, BCR Banca pentru Locuinte precum si
Asociatia NoStresss mi-au sprijinit proiectul si, iata-ma acum, pregatita sa-mi
duc la capat planul maret, continuand astfel devenirea catre cea mai buna
versiune a mea.
Ma
traverseaza o gramada de emotii, asteptari, responsabilitati dar si temeri,
dintre care, cea mai apropiata este zborul peste ocean. Ruta pe care voi
calatori este urmatoarea: Bucuresti – Frankfurt – Sao Paolo – Santiago de Chile
– Punta Arenas – Antarctica si returul pe acelasi traseu.
Imi iau doza
de incurajari din ultimele conversatii telefonice si ma indrept catre
imbarcare. Sa ne reauzim cu bine!
14.11.2014,
Brazilia, Sao Paolo, Aeroportul Guarulhos International, ora locala 05.40
Tocmai ce-am
traversat oceanul, sunt in Sao Paolo, Brazilia, din ce in ce mai aproape de
capatul lumii. J
Peste jumatate de ora va incepe imbarcarea catre Santiago de Chile, urmeaza
apoi Punta Arenas iar doua zile mai tarziu Antarctica.
Pesemne ca a
dat superstitia peste mine si vad peste tot, semne. Cel mai recent este ca in
Brazilia am ajuns cu o aeronava Boeing 777! Ei, cum sa nu te gandesti ca
proiectul 777 a inceput bine?!
Daca primul
zbor nu mi-a ridicat vreo emotie, transatlanticul a fost ceva inedit, de la
tipul navei, dimensiunea acestuia, distribuirea scaunelor cate zece pe fiecare
rand, faptul ca puteai urmari filme, muzica, documentare, seriale la alegere si
pana la durata zborului (12 ore, cel mai lung zbor de pana acum). Din pacate,
nu am reusit sa dorm decat in reprize de max 10 min, cu toata melatonina luata
inainte. Am luat chiar substanta pura, tocmai ca sa nu am probleme dar, nu a
fost sa fie somn mai lung de atat. Am avut norocul, totusi, sa fie un loc liber
langa mine, prin urmare, am profitat de acesta pentru a mai schimba pozitia
corpului, din cand in cand. Am citit ceva insa melatonina aia imi facea pleoapele
ca de plumb, chiar daca nu puteam dormi. Nici la film nu aveam rabdare sa ma
uit. Un zbor chinuit, ce sa mai.
Neluand in
calcul partile inconfortabile, mi-a placut sa aud vorbindu-se in jur limba
personalului aeronavei - portugheza. Are o melodie aparte iar oamenii emana
caldura si voie buna iar clientul din mine se simte foarte bine. Voi imprumuta
si eu din aceasta atitudine pentru clientii mei – personalul din vanzari J. Cred ca as putea invata repede
aceasta limba.
Mi-as dori sa
vad mai multe din Brazilia si Chile, cu ocazia sederii mele aici, pana la
plecarea in Punta Arenas cat si dupa finalizarea concursului, pana la
intoarcerea in tara. Acum, ma pregatesc pentru urmatoarea imbarcare. S-au deschis
check-inurile. Sunt curioasa daca voi avea timp (si energie) de o plimbare in
Santiago de Chile. Acolo am escala de 12 ore.
Multumesc lui
Dumnezeu ca am ajuns sanatoasa pana aici. Multumesc si companiei in care
lucrez, BCR Banca pentru Locuinte, precum si Asociatiei NoStress pentru
suportul oferit!
Obrigado,
Brasil!
15.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 20.00
Scriu aceste
randuri dupa doua reprize de somn, foarte necesare in urma celor 36 ore de zbor
si asteptari prin aeroporturi. Cea mai grea asteptare a fost cea de ieri din
Santiago de Chile (din Sao Paolo catre Santiago am zburat cu aceeasi aeronava
Boeing 777 J),
unde, timp de 10 ore am incercat sa citesc (foarte greu pentru ca mi se
inchideau ochii de somn), sa scriu (si mai greu din cauza concentrarii scazute)
sau sa dorm (cu un ochi deschis la bagaje). Am ajuns la ora 10.00, insa mi-a
fost imposibil sa vizitez capitala deoarece, una dintre liniile de metrou a
fost defecta si tot orasul se afla in complet haos. Angajatii din aeroport
mi-au sugerat sa raman in incinta locatiei, pentru a evita pierderea legaturii
catre urmatoarea destinatie. Asadar, am asteptat cuminte (si obosita) pana la
ora 20.30, cand in sfarsit puteam trece de formalitatile vamale.
La poarta de
imbarcare eram curioasa sa vad daca mai sunt si alti concurenti si daca ei
exista, de unde sunt. Bucuria a venit imediat, deoarece langa mine erau 7
tineri est asiatici pe care i-am recunoscut drept competitori dupa hainele pe
care le purtau. Mi-am adus aminte
imediat de lista participantilor de pe site-ul Ice Marathon, acolo unde vazusem
competitori din China, iar acum acestia erau chiar langa mine. Cand i-am vazut
prima data pe site, mai ales in numar mare, avand in vedere profilul
competitiei, ma gandeam ca la o echipa intreaga de alergatori foarte pregatiti
si pusi pe doborat recorduri. Probabil imi aduceam aminte de echipa Chinei de
gimnastica la diferite competitii internationale, in concurenta cu cea a
Romaniei J. Am
intrat timida in vorba cu ei si am aflat ca 6 sunt din Hong Kong iar ultimul din
Japonia. Trebuie sa recunosc, am avut emotii sa-i intreb cum ii cheama, eu
temandu-ma ca oricum vor avea nume ciudate pe care nu aveam sa le tin minte. A
fost mai simplu decat ma asteptam pentru ca aproape toti purtau prenume
atipice: Debbie Chu cu sotul Jonathan Chow, Winnie Lo cu sotul Edwin Ma, Sindy
Leong si Andy Chick, Kenichi Okazaki (the Japanese guy). Discutia s-a inchegat rapid,
ei fiind foarte simpatici. Japonezul concureaza la ultramaraton (cursa de
100km), cele doua sotii la semimaraton iar ceilalti patru la maraton, Andy
fiind chiar la primul maraton din viata sa.
Asa am
realizat ca e foarte simplu sa faci presupuneri si sa traiesti cu ele, viata
fiindu-ti influentata de acestea. Am presupus ca voi da peste o echipa de
profesionisti, rigizi (de aici, teama de a-i aborda) pe cand acestia sunt niste
tineri foarte simpatici care isi doresc sa alerge la Polul Sud. Cu noile
cunostinte m-am imbarcat catre Punta Arenas, Chile, penultima destinatie pana
in Antarctica.
Dupa alte 3
ore si jumatate am ajuns in Punta Arenas, Chile, azi-dimineata la ora 01.40 iar
in camera de hotel (Diego de Almagro) la ora 03.00. Cu disperare simteam nevoia
unui dus si apoi a unui somn rapid si scurt, mai ales ca la ora 09.00 trebuia
sa fiu in receptia hotelului pentru prima intalnire cu organizatorii si
inspectia echipamentului. Inainte de somn, am trimis rapid un sms familiei pentru
a-i linisti ca am ajuns cu bine.
Alarma de la
08.00 a fost tare crunta, dupa toate orele nedormite. Pur si simplu nu-mi venea
sa deschid ochii, dar cele cateva sms-uri de incurajare primite intre timp m-au
trezit imediat si deja ma simteam foarte motivata. Rosu (Andrei!) imi zice ca
abia acum incepe aventura J
Yu-hu! Am scos repede hainele din bagaj si le-am aranjat pe pat pentru a fi
verificate corespunzator si increzatoare am pornit catre receptie unde am
intalnit cativa concurenti, pe Richard Donovan, organizatorul competitiei, pe
care il stiam doar din poze si din mailurile schimbate pana atunci si pe Olivia
(reprezentanta a organizatorilor), cea care a urcat in camerele noastre pentru
inspectie.
Verificarea a
fost snur, chiar am primit felicitari pentru organizarea perfecta a
echipamentului, atat cel de alergare cat si cel de stat in tabara J Multumesc: Andrei Rosu, David Neacsu
(Himalaya) si Gelu Coliban (Salomon). Dupa o asemenea veste, am luat un mic
dejun copios alaturi de amicii din Hong Kong si am pornit impreuna prin oras,
acestia urmand sa inchirieze setul de imbracaminte pentru stat in tabara, in
afara alergarii. Costul e 200 EUR si setul consta din geaca, pantaloni si ghete
(foarte sanatoase, dupa marimea lor). Chinezii erau foarte simpatici in acele
costume imense, ei avand 150 – 160 cm iar cea mai mica 140 cm. Am facut o
gramada de poze, ne-am amuzat, am luat pranzul in oras, ne-am plimbat un pic si
apoi ne-am retras in hotel unde am dormit alte trei ore neintoarsa. Intr-o ora
incepe primul breafing in hotel, asadar, imi netezesc urmele de pe fata
(capatate in urma somnului) si cobor, m-am gandit sa scriu totusi cateva
randuri. J
Sunt inca
foarte obosita dar un sentiment amestecat de curiozitate, nerabdare si bucurie
ma traverseaza!
16.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 11.00
Astazi sunt
alegerile, m-am trezit cu nerabdarea de a
afla ce se intampla in tara. Este prima oara cand nu voi fi prezenta la vot dar
sunt increzatoare ca Romania porneste pe un trend bun J.
Suficient cu
politica, sa ne intoarcem la oile, mai bine zis, la pinguinii nostri.
Breafingul de aseara ne-a adunat pe toti pentru prezentarea concurentilor,
probele la care acestia participa si care este programul in zilele urmatoare.
Sunt 51 participanti in total, din care 3 intra la semimaraton (inca nu pot
intelege ca cineva plateste taxa de inregistrare doar pentru half…) (cele doua
chinezoaice plus un American – Jerico – care arata de 21 de ani), 41 se
prezinta la marathon, 6 intra in cursa de 100km, iar 5 vor merge la amandoua
(aici intru si eu). Surpriza serii este ca unul dintre concurenti va face 10 km,
acesta primind imediat respectul nostru. Numele sau este Philippe Laurent din
Franta si sufera de scleroza in placi, boala afectandu-i locomotia, insa
doreste sa demonstreze doctorilor ca scaunul cu rotile poate sa mai astepte. Intr-una din editiile
precedente a terminat chiar maratonul de la Polul Nord iar Richard Donovan
spune acum ca starea sa se deterioreaza de la un an la altul. Daca mai aveam
emotii, acestea s-au dus instantaneu iar locul lor a fost luat de recunostinta
ca sunt o persoana normala, care poate face orice isi propune. Chapeau,
Philippe!
Dupa
intalnire, Richard ne-a invitat pe toti in oras (de fapt, in barul unui hotel
aflat la 300m distanta) pentru o scurta socializare. Am mai aflat cateva
povesti interesante, ca de exemplu cea a germanului Friedhelm (Fritz, ii placea
mai mult) care avea la activ 297 maratoane si ultramaratoane in diferite locuri
ale lumii, facute in ultimii 30 de ani, aproape zece pe an J. Meseria lui este de bodyguard
personal al presedintelui Eon, in ultimii 13 ani, da? J Un tip foarte volubil si haios care
ne povestea o gramada de intamplari simpatice. Cum socializarea a inceput la
ora la care de obicei ma bagam la somn, peste o ora si jumatate m-am indreptat
catre hotel sa mai prind niste ore de odihna.
Astazi, predam
bagajul pentru Antarctica pentru a-l incarca in avion cu o zi inaintea
plecarii, apoi mergem sa vedem pinguinii specifici zonei Punta Arenas si anume
cei care poarta numele lui Magelan iar la 17.00 ne vedem la sediul ANI,
compania care se ocupa de infrastructura Ice Marathon pentru ultimele detalii
ale plecarii. Maine trebuie sa ne imbarcam catre Antarctica, in sfarsit, daca
vremea permite. Nu stim cum este la Polul Sud dar in Punta Arenas bate vantul
intr-un mare fel, localnicii spun ca viteza se ridica la 70 – 80km/h. Pana in
prezent, echipamentul nu-mi creaza probleme, straturile windshell si geaca
termica de la Himalaya sunt foarte ok pe acest vant.
16.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 20.00
Primesc vesti
din tara cum ca avem un nou presedinte. Voi
prelua logo-ul de campanie si imi doresc ca noi toti sa ne identificam cu
lucruri bine facute!
Am avut si
cea de-a doua intalnire si ultima cu organizatorii. Deja suntem nerabdatori si
ascultam informatiile primite cu interes maxim. Maine, la sapte dimineata, avem
intalnire in holul hotelului pentru a vedea daca avem unda verde la plecare sau
nu. Primim imagini din Antarctica, corturile in care vom dormi, traseul de parcurs,
cum vom ajunge de la hotel la aeroport si asa mai departe. Dupa finalizarea
prezentarii ciocnim un pahar de sampanie cu gheata chiar din Antarctica J La asta chiar nu ma asteptam. Ma uit
in jur si ii vad pe toti veseli si vorbareti dar stiu ca au foarte mari emotii.
Imi pregatesc
si eu ultimele lucruri pentru a-mi fi mai usor dimineata si ma pregatesc de somn, nu inainte de a ma ruga pentru o
calatorie in siguranta si finalizarea curselor fara probleme. Cred ca voi avea
o noapte scurta. Asa patesc de fiecare data inaintea unui eveniment foarte
important din viata mea.
17.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 07.30
Vremea in
Antarctica este nefavorabila aterizarii in bune conditii, asadar, asteptam un
nou update peste doua ore.
17.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 09.30
Off, astazi
nu plecam catre Antarctica. Vreme in continuare neprielnica aterizarii. Sansele
cresc mai degraba pentru a doua zi iar organizatorii nu vor sa riste cu nimic.
Odata cu aceasta amanare, trebuie sa rezervam inca o noapte de cazare insa
hotelul este deja ocupat in intregime, asadar facem lista cu cei care au nevoie
de o relocare si asteptam din partea organizatorilor noile locatii.
17.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Hostel Patagonia, ora locala 20.00
Eu si echipa
de chinezi (suntem predestinati, ce mai J) am ajuns in acest hostel pe la ora
12.00, cazare pentru o noapte (sper eu). Dupa ce ne-am aranjat lucrurile, am
iesit din nou prin oras. Vantul bate foarte tare in aceasta zona, acum fiind
vara. Temperaturile se incadreaza intre 4 si 14 grade Celsius, in functie de
cele doua anotimpuri, iar pe timpul verii lumina zilei se termina pe la 10
seara si incepe de la 04.30 dimineata. A picurat un pic, desi nu erau cine stie
ce nori de ploaie si am fost martora unui curcubeu minunat. E semn bun, sunt
convinsa!
Astazi am aflat
mai multe despre un alt chinez Penbin Chen, renumit in tara sa pentru
performantele sportive, participant la cursa de 100km si care doreste sa
doboare recordul de anul trecut bazandu-se pe un timp in jurul a 10 ore. Acesta
este insotit de o echipa de trei persoane dintre care sponsorul si prietenul
sau Li (om de afaceri in China), o reporterita si un cameraman, ambii reprezentanti
ai CCTV – Beijing. Cei doi au fost platiti de domnul Li pentru a face un
reportaj despre Penbin si calatoria de la capatul pamantului si totodata cel
de-al saptelea continent pe care va alerga. Eu impart camera cu reporterita,
ocazie cu care se ofera sa faca un interviu cu mine plus un foto shooting
(hehe). Se pare ca povestea mea a impresionat-o. Maine dimineata la 7 trebuie
sa fim iarasi in receptia hotelului Diego de Almagro pentru noi amanunte din
piesa “to leave or not to leave to Antarctica” J. Noapte buna!
18.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro, ora locala 12.00
Gata,
plecaaaaaam! In sfarsit! Dupa ce la ora 07.00 din nou a trebuit sa asteptam un
update pentru ora 10.00, acum se intampla. Pana la sosirea celor doua autocare
cu care ne indreptam catre aeroport, am facut o scurta plimbare pe malul
oceanului, aceasta fiind prima zi in care vantul nu te rasturna iar norii iti
ofereau o priveliste numai buna de surprins in poze.
Suntem deja
in aeroport, imbracati ca pentru Polul Sud si toata lumea se uita la noi
mirandu-se probabil de peisaj. Aratam ca niste astronauti cu hainele alea
groase. Echipamentul meu ma pastreaza, totusi, in zona sigura si imi asigura si
o mai buna mobilitate. Sper si la o izolare termica asemanatoare. Exista un freamat
printre noi si fiecare incearca sa-si petreaca timpul cum poate mai bine, unii
socializand, altii trimitand mesaje celor dragi, altii incercand sa se
relaxeze.
Avem de
asteptat vreo ora pana cand aeronava ruseasca Ilyushin va fi gata de decolare si
ne poate primi la bordul sau. Astept acest moment inca de cand ii citeam lui
Rosu povestile despre Antarctica, pe blogul personal (care sadeau in mintea mea
vise nebunesti) J
Vezi mah, Rosule, ce facusi?!
Urmatoarele
ganduri vor fi de la Polul Sud. Sunt atat de multumita de mine ca am ajuns pana
aici, o parte din mine inca nu realizeaza asta. La revedere, Punta Arenas!
18.11.2014,
Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 21.00
Sunt in
Antarctiiiicaaaaa! Yu-hu! Ma coplesesc o gramada de ganduri acum, si cel mai
important, toate pozitive. Sunt foarte recunoscatoare tuturor celor care
au sprijinit calatoria mea si au facut posibila inceperea proiectului 7
maratoane, 7 ultra pe 7 continente! Multumesc din nou BCR Banca pentruLocuinte! Port cu mine incurajarile voastre si ma simt responsabila pentru tot
ce am primit. Vreau sa ofer la randul meu bucuria de a ma intoarce cu un
rezultat bun acasa. Pana atunci, tare m-ar bucura sa creasca contul de pe galantom cu donatii pentru Hospice!
Ramasesem cu povestea
in aeroport. Dupa semnalul de imbarcare, ne-am indreptat catre avion. Cred ca
am facut cu totii o gramada de poze cu aratarea aceea. Forma ei ciudata iti
impunea respect, totusi. Ma uit in pozele facute de Sindy Leung la urcarea mea
in avion si imi dau seama ca vantul nu o ajuta prea mult sa faca poze cu
telefonul. Sper ca fotograful competitiei mi-a surprins moaca speriata. Nu de
alta dar sa am si eu ce arata la nepoti J
Un zgomot
infernal m-a izbit in incinta avionului si asta va ramane prima impresie,
alaturi de imaginea din interior, pe care o mai vazusem doar in filmele vechi.
Doi membri ai echipajului, imbracati in uniforma militara ruseasca, ne-au
intampinat si asezat pe scaune. Dupa noi, urmau coletele cargo, cu destinatie
Antarctica. Singura legatura a navei cu lumea moderna era un ecran LCD mare in
care puteam privi, intr-o jumatate a ecranului, traseul avionului pe harta iar
in cealalta imagini live ale rutei. Asta chiar ca nu mai intalnisem inainte. In
momentul in care ne-am apropiat de zona polara, imaginile au fost
de-men-ti-a-le! Bucati de gheata alba plutind pe o apa albastru-inchis. Toti
eram inmarmuriti de ceea ce vedeam si zeci de obiective se indreptau catre acel
ecran din acel moment. Sunt curioasa daca a inregistrat cineva acele imagini.
Cu telefonul meu, nu am reusit mare lucru.
Dupa 4 ore si
jumatate ne-am pregatit de aterizare, atentie, pe o partie de gheata. Am luat-o
pe Debbie (chinezoaica) de mana si amandoua ne-am incordat corpul in asteptarea
acelui moment. Nu stiu cati dintre noi mai puteau respira normal. Intr-un
final, nava a aterizat, continuandu-si traseul prin acei munti, de-o parte si
de alta, indreptandu-se vertiginos catre un alt sir de munti in fata noastra.
Jur, camera aia montata pe avion, face toti banii. Intr-un final, nava s-a
oprit si toata lumea a aplaudat zgomotos (si nervos, as adauga eu J). Au fost primele aplauze in tot
acest drum in care am schimbat 5 avioane
din Bucuresti pana in Antarctica. Ne-am pregatit cu masti, ochelari, manusi,
ne-am luat bagajele si am iesit afara.
Timizi, am
pasit pe taramul alb, incremeniti de peisajul din jur! Munti de jur imprejur,
cer senin de un albastru nemaiintalnit pana atunci, un soare puternic ce-mi
lumina pana si cele mai ascunse celule si … un friiiiggggg, de-ti crapau
oasele. Cu totii incercam sa facem poze dar dupa cateva minute nu mai nimeream
straturile de manusi. Eu, una, mergeam atat de incet pe gheata aia, sa nu care
cumva sa se sparga J))
Dupa cateva minute au ajuns doua masini speciale care ne-au transportat pana la
tabara (Camp, pe numele ei).
In masina, am
nimenirit langa Jerico Padallan, americanul care arata de 20 de ani, inscris la
semimaraton. L-am intrebat cum de nu face maraton, daca tot a venit atata drum
si care este cea mai lunga distanta strabatuta si am aflat ca istoricul sau
este de max 16km. I-am spus ca merita sa incerce pentru ca sentimentul pe care
il va simti va fi minunat. A ramas pe ganduri si a mai scos doar un “We’ll
see!”
In Camp am
fost intampinati de catre una din angajatele ANI – Nadia, o rusoaica, pentru un
tur al taberei si indicatii despre cum ne vom descurca in timpul sederii
noastre. Astfel am aflat cum utilizam
toaletele, dusurile, cum sa circulam in zona corturilor de dormit pentru
oaspeti, zona corturilor pentru angajati, traseele pe care avem voie sa le
utilizam si multe alte detalii pe care le primeam cuminti (si inghetati). Dupa
terminarea turului, ne-am dus bagajele in corturile in care eram alocati apoi
am luat cina. Eram deja obositi asa ca masa a avut loc in liniste.
Stau printre
toti acesti oameni si ma bucur de aceasta priveliste. Cred ca am cel mai scurt
timp intre inregistrare si cursa, dintre toti cei prezenti (februarie -
noiembrie). Toti ceilalti s-au inregistrat inca de anul trecut, unii chiar din
martie – aprilie 2013. Fiecare a venit sa-si depaseasca limitele, sa incerce
lucruri noi aparent imposibile, sa iasa din zona de confort in cautarea unei
senzatii unice la capatul lumii. Suntem 16 tari prezente aici dar pe toti ne
uneste aceeasi limba, aceea de a ne implini visul…
E timpul sa
merg la somn si ma pregatesc pentru noaptea in cort, la -20 grade. Maine stim
daca are loc maratonul sau nu. Vremea redevine capricioasa, soarele nu se mai
vede iar vantul imi aduce aminte de crivatul Baraganului, atunci cand, in
copilarie, petreceam iernile la bunici. Chiar daca e ascuns dupa nori, soarele
isi imprastie lumina catre corturile noastre, iar eu imi petrece astfel prima
noapte “alba” in cort. Sper sa pot dormi!
19.11.2014,
Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 22.00
Daaa, cateva
reprize scurte de somn azi noapte, in total vreo 2 ore adunate. Vantul a fost
groaznic, in cort erau -9grade iar dimineata, la trezire abia puteam gandi de
frig. Incercam sa-mi pregatesc pudre, batoane si alte geluri pentru cursa stand
30 secunde cu mainele afara si 5 minute cu ele in sacul de dormit pentru a ma
incalzi. Ca sa nu mai zic ca apa era toata inghetata iar gelurile ca niste caramele
de ti se inclestau maselele in ele. Dupa cateva astfel de reprize, am renuntat,
le-am aruncat pe toate in geanta si amandoua (eu si geanta) ne-am indreptat
catre cortul principal pentru a ne dezmorti. Am decis ca geanta sa ramana acolo
pe toata perioada sederii mele iar cortul va mai contine doar sacul de dormit.
Si pe reporterita din China (din nou, amandoua, da).
Ei, aici,
alta treaba. Am inceput sa aranjez lucrurile in asa maniera incat sa-mi fie
usor de ales intre batoane, vitamine, geluri, antioxidanti. Cand m-au vazut
toti ceilalti cu atatea produse, s-au oprit in jurul meu pentru a ma intreba de
ce am asa de multe si ce fac cu ele. Incercam sa le explic si sa fiu atenta la
ce faceam, in acelasi timp. Amicii din China nu conteneau sa scoata sunete de
mirare iar Penbin Chen isi dorea sa aiba toate aceste lucruri pentru o
performanta mai buna. Mi-a spus ca in China nu exista asa ceva si m-a intrebat
daca il pot ajuta sa le procure. M-am uitat in jur si nu-mi venea sa cred.
Cine, eu?! Eu sa ajut un campion foarte cunoscut in China, deci… Da, sigur,
mi-a iesit... Si am inceput sa-i dau si lui din tot ce aveam, explicand lui
Jonathan si Andy cum trebuie luate astfel incat ei sa ii traduca lui Penbin, care
nu stia deloc engleza. Si am continuat ceea ce faceam, sub privirile discrete
ale celorlalti concurenti.
La un moment
dat, Samir Patel, un American, de profesie doctor generalist, m-a intrebat ce
am in desaga mea si l-am invitat sa se uite la ele. Ca un profesionist, a
inceput sa citeasca continutul fiecarui gel, baton, pudra sau glutamina si sa
ceara frecventa cu care le luam. Raspunsurile mele l-au multumimt, ba chiar a
considerat ca e bine sa plusez la magneziu fiole, cam trei la jumatate de litru
apa, fata de o fiola, cum luam eu. Si el se baza pe astfel de produse sportive,
cu diferenta ca ia din state un singur produs care le contine pe toate si nu
mai este nevoie sa le care atatea dupa el (God bless America!). A adaugat ca
le-a recomandat prietenilor alergatori diferite reguli despre cum se folosesc
produsele sportive in functie de analizele medicale si, in special, consumul
VOmax iar asta a inceput sa-i aduca tot felul de oameni la usa, motiv pentru
care si-a castigat “a new income”. A promis ca imi va trimite un link cu produsul
minune dupa competitie si vom pastra legatura pentru alte sfaturi de care as
putea avea nevoie. Of course, charge free J
La ora 09.00
eram prezenti pentru a afla daca incepe sau nu maratonul. Dar vestea nu a fost
buna deloc. Si nici vremea. Din nou, conditiile meteo au facut imposibila cursa
astazi. De altfel, o vedeam si simteam cu totii inca de la primele ore. Vantul
groaznic se auzea deseori si arunca in interior un fir de zapada pe langa
geamul cortului principal. Afara, vizibilitatea era serios afectata, nefiind in
stare sa vedem lantul muntos din jurul nostru. Parca eram intr-o alta
Antarctica, diferita de cea care ne-a intampinat in prima zi. Partea buna din
tot acest lucru este oboseala acumulata imi ofera sansa de a dormi mai bine la
noapte.
Organizatorii
au continuat sa ne tina la curent la fiecare 4 ore cu prognoza si asta ne
aducea o stare de bine. Si ei isi dadeau seama ca asteptarea este chinuitoare.
Deja 19 noiembrie si nu stim cand se va tine prima cursa. Responsabilii ne doresc cele mai bune
conditii posibile si vor elimina orice risc care ne-ar periclita sederea in
Antarctica. Ii admiram cu totii pentru organizarea impecabila, starea lor de
spirit intotdeauna pozitiva, amabilitatea cu care iti fac sederea mai placuta
precum si tactul in livrarea regulilor de functionare ale taberei.
Pana la o
noua intalnire, am preferat sa iesim afara pentru o scurta plimbare de vreo 4
km (dus-intors) pe drumul alb, pana la bradul de Craciun din lemn, amplasat strategic
ca punct de reper. Ne-a prins bine aerul curat, in plus, ne amuzam facand
diverse poze haioase pe drum. Ulterior, am participat la o prezentare facuta de
un cercetator stiintific, prezent in tabara, pe tema pinguinilor din rasa
“Emperor” (cadou din partea organizatorilor!), am citit, am luat cina si ne-am
pregatit pentru noua sedinta de la ora 21.00.
De data
aceasta am aflat ca vremea va continua in acelasi ritm si in urmatoarea zi,
fara semne de imbunatatire. Totodata, o alta zi fara cursa periclita
conexiunile participantilor pentru zborurile catre casa. Prin urmare, decizia
luata a fost ca in 20 noiembrie sa inceapa cursa de 100km iar in data de 21
noiembrie maratonul. Plecarea către casa va avea loc in data de 22. Au mai
adaugat ca toti concurentii care doresc sa faca ambele curse trebuie sa se
hotarasca doar la una singura, sa ne gandim care dintre cele doua este mai
importanta pentru noi, deoarece va fi imposibila parcurgerea maratonului dupa
ultra. La asa ceva, nu ma asteptam…imi venea sa plang de necaz… Evident, am
ales cursa de 100km, la fel si ceilalti “dualisti” dar asta imi aducea un
regret foarte mare. Daca mai erau persoane interesate sa-si testeze limitele si
cu un ultra dupa marathon, vestea le-a retezat orice speranta si s-au resemnat
cu faptul ca au venit doar pentru 42k.
Macar acum
stiu ce am de facut. Pregatesc inca un plic de Maltocarboloading de la Isostar,
cu magneziu si antioxidanti si ma pregatesc sa plec catre cortul de dormit, cu
o foarte mare dezamagire. As vrea tare mult sa dorm in noaptea asta. Nu de alta
dar ma asteapta probabil vreo 20 de ore de concurs!
20.11.2014,
Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 08.00
Iarasi am
avut parte de o noapte interesanta. Dupa cateva chinuieli de a dormi cu
zgomotul vantului, m-am trezit un pic obosita. Nu stiam cat e ceasul ca
telefonul era la incarcat in cortul principal dar afara era lumina. De parca
asta poate fi luata in calcul in Antarctica! Am iesit din sacul de dormit, am
pus repede geaca si pantalonii pe mine si m-am indreptat catre cortul
principal, sa ma pregatesc de cursa. Am binecuvantat caldura acestuia si
incercam sa ma dezmeticesc pe acolo, surprinsa ca nu vad pe nimeni. Nu aveam
ochelarii de vedere pe nas, de altfel, nici nu aveam cum sa-i port ca ii aveam
pe cei de soare tot timpul. M-am dus sa iau un ceai si atunci am vazut ceasul
de pe perete. Ora 04.00!!! O, nu, nu din nou! Imi venea sa rad si sa plang in
acelasi timp! Vreau si eu sa doooorrrrmmmmm!!!
Am stat 5
minute langa foc, incercand sa gandesc daca era mai bine sa ma bag din nou in
sacul de dormit sau sa raman acolo, cu riscul de a fi extrem de obosita la
cursa. Am ales prima varianta si m-am indreptat disperata catre sacul de dormit
implorand divinitatea pentru inca doua ore de somn.
La 07.00,
reporterita m-a trezit disperata, vazandu-ma inca in cort si nu in stare de
pregatire. Mi-am dat seama ca ruga mi-a fost ascultata deoarece ma simteam
odihnita J Ba
chiar am zambit amandoua si ne-am facut poze. Din nou, catre cortul principal,
in cateva minute si am purces la ultimele pregatiri, alimentare si hidratare.
Noroc ca toate au fost pregatite cu o zi inainte! Am revizuit “The Rosu’s list”
de indicatii pretioase cu ce batoane, geluri etc trebuie sa iau, mi-am pus
plasturi la fiecare deget de la picioare pentru a preintampina eventuale
leziuni, mi-am lipit pernutele de silicon care incalzesc piciorul de pantofii
de alergare si m-am declarat pregatita.
Acum, urmeaza
momentul pe care l-am asteptat atat! Doamne ajuta sa termin aceasta cursa in
timpul impus de organizatori, 24h si sa raman inca in picioare.
22.11.2014,
Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 02.00
Am terminat
cursa de 100km in Antarctica! Singura femeie care a avut nebunia sa intre in
aceasta cursa incredibila alaturi de cinci alti barbati, dintre care 4
profesionisti, unul venit sa doboare recordul de 11 ore (si vremea l-a “ajutat”
sa obtina 14!) si altul care era la a zecea cursa de 100km! A fost …de
necrezut! 23h49m50s este timpul oficial inregistrat de cronometrul competitiei,
o cursa in care am alergat, am admirat natura (asa nastrusnica cum mi s-a
aratat in ziua aia), mi-am imaginat fericirea pe care o voi simti la terminarea
competitiei, m-am bucurat ca eram acolo, m-am gandit la ce va urma, am vazut umbre pe zapada si auzit sunete de
pasarele (toate, doar in mintea mea), am tanjit dupa cateva ore de somn, am
avut ganduri de renuntare, am retrait momentele celor noua luni de pregatire,
am plans de oboseala dar mi-am mobilizat trupul pana la linia de finish.
Au fost clipe
in care nu-mi mai simteam picioarele si bratele, in care, cu simturile blocate,
mi se parea ca plutesc, fara a avea aripi. Din tot ce eram, imi ramasese doar
suflarea, pe care o simteam ca fiind in armonie cu ceea ce ma inconjura, cu tot
Pamantul…
Fiecare
amintire imi este atat de vie incat simt cum pulsul de ridica cand retraiesc
fiecare parte a traseului.
Cortul
principal freamata de veselia celor cativa care si-au prelungit bucuria acestei
zile cu alte cateva beri, pastrate cu atentie. O parte dintre concurenti au
adus cu ei cate o sticla de rom sau votca special pentru a sarbatori momentul.
Si organizatorii au anticipat acest lucru si le-au pus la dispozitie ceva
alcool (beri si vin) dar in cantitati reduse (for security reasons, they say J). Sunt rosii la fata dar atat de
multumiti de cursa pe care au finalizat-o, incat acum profita de adrenalina
care li s-a raspandit in corp. Nu se mai gandesc la nimic altceva ci doar isi
traiesc momentul!
Dar, sa
povestesc cum a fost pentru mine. Am inceput cursa la ora 09.30, aliniati la
start toti cei sase magnifici (iresponsabili) pentru a profita de atentia
aparatelor de fotografiat. Din pacate, vremea nu ne-a ajutat sa iesim foarte
bine in poze dar ne-am motivat cu aplauzele si incurajarile celorlalti. Dupa
startul rapid, am pornit cu incredere pe drumul nostru. Mare lucru nu se vedea
in fata asadar ne concentram strict pe a ramane intotdeauna pe traseul marcat
cu stegulete de culoarea cerului pe care era scris “Antarctic Ice Marathon”.
Aveam de parcurs 10 ture a cate 10 km, cu un check point la km 5 si cel de-al
doilea la km 10 (cortul principal). Foarte convenabil, as zice.
Prima tura a
fost una de recunoastere, in care am fost atenta la marcaje, punctele de
cotitura in traseu, am identificat partile din traseu cu zapada foarte moale in
care efortul depus era mai mare, altele in care traseul avea zapada batatorita,
deci, inaintarea se putea face, teoretic, mai repede doar ca acelea erau cu
vant frontal iar asta te incetinea, de asemenea. Check point 1 avea o buda, o
masa cu pachetele pregatite de noi si doua termosuri cu apa calda. Pentru prima
parte a cursei gaseai acolo si cate unul din personalul taberei. Era frig
inauntru, asadar nu puteai pierde mult timp in zona. Am ajuns la cortul
principal dupa 1h40m si am intrat pentru a-mi schimba masca de fata cu una
uscata, am mancat si baut suficient lichid astfel incat sa-mi ajunga pentru
urmatorii 5 km. Trebuie sa spun ca am avut parte de o echipa suport
(constituita adhoc) incredibila, formata din cei 6 din Honk Kong, o americanca
Nancy, un brazilian Alessandro si Fritz, germanul. Au fost de un real ajutor
pana pe la km 70, cand acestia s-au indreptat catre culcare, a doua zi urmand
cursa de marathon si semi. Au facut minuni J
Dupa tura nr
2, Penbin Chen a intrat prima data in cortul principal pentru a se schimba si
bea ceva. Totodata si-a exprimat dezamagirea ca va fi imposibil sa obtina un
timp de 10 ore pe vremea de afara. Mi-a parut rau sa aud. Intr-adevar, totul ar
fi fost mult mai usor pe o vreme mult mai prietenoasa.
Urmatoarele
doua ture le-am petrecut, pe rand, cu Fritz si Jonathan care s-au alaturat mie
pentru a nu fi singura. Cu exceptia lui Penbin si a japonezului Kenichi care au
alergat singuri, toti ceilalti au avut parte de cate un insotitor in prima
parte a cursei. A fost un sprijin foarte bun, mai ales ca acestia ardeau de
nerabdare sa alerge, dupa atatea zile de asteptare. In cea de-a patra tura,
Nancy mi s-a alaturat, oarecum timida. Are 55 de ani si doreste sat ermine
proiectul 7 continente, avand deja 5 continente atinse. Spunea ca dupa acest
maraton va lua o pauza de un an in care sa se relaxeze, in 2014 facand deja
trei maratoane. Mi-am dat seama atunci ce influenta majora are varsta atunci
cand te apuci de alergat. Cu cate faci asta mai repede, cu atat mai bine.
Starea de spirit ti se schimba iar sufletul iti ramane tanar pentru o perioada
indelungata. Eu imi doream maratoane si ultra pe 7 continente intr-un timp
foarte mic iar Nancy credea ca trei maratoane intr-un an necesita o perioada de
refacere de un an. La km 5 s-a oprit si a cerut sa fie dusa inapoi catre Camp,
fiind mai sigur pentru ea sa nu mai continue, pastrandu-si fortele pentru
maratonul de a doua zi. Nu mi-a picat foarte bine, momentul insa am mers mai
departe, eu fiind deja aproape de finalizarea maratonului. Vremea incepea sa
devina din ce in ce mai apriga, reducand vizibilitatea foarte mult, facand
inaintarea noastra extrem de dificila. Cand am ajuns in tabara, dupa tura nr 4,
am aflat ca organizatorii au permis doar celor sase concurenti sa ramana afara,
toti ceilalti fiind opriti sa paraseasca tabara, indiferent de motiv (plimbare
sa antrenament). A fost cel de-al doilea moment in care m-am speriat.
M-am
imbarbatat repede cu niste geluri si bautura energizanta, si m-am bucurat de
felicitarile celorlalti pentru maratonul aproape terminat. Aveam in prezent 8
ore si ceva de cand incepuse cursa si ma simteam foarte bine, nu eram deloc
obosita iar, cel mai important, eram tare bucuroasa ca ajunsesem pana acolo. In
felul asta, am pornit increzatoare mai departe.
Vantul a fost
cel mai aprig dusman al meu, pe toata durata sederii mele in Antarctica. Atunci
cand trebuia sa dorm, se incapatana sa smulga cortul din temelii iar cand alergam,
se opintea de ziceai ca tare l-am deranjat cu venirea noastra. Poate de-asta ii
zice Katabatic (salbatic, l-as fi numit eu). Pe anumite portiuni de traseu, a
trebuit sa ma opresc, sa ma intorc 180 grade si sa astept ca el sa se
potoleasca un pic, astfel incat sa pot inainta in conditii de siguranta. De
altfel, acestea erau si recomandarile staff-ului. Atat timp cat nu vezi steagul
albastru, te opresti. Indepartarea de traseul omologat si verificat de
organizatori insemna riscul caderii intr-o crevasa, din care nu mai puteai fi
recuperat. Jesus…
In felul
acesta am ajuns la 50 km si jumatatea distantei parcurse. Am intrat rapid in
cort si am servit doua portii de supa de rosii fierbinte cu multi taitei,
delicioasa dupa frigul indurat. Totodata, mi-am descaltat pantofii de alergare
si am cerut imprumut unii de la oricine mi-i putea da pentru restul cursei.
Piciorul se umflase foarte tare, iar cele doua straturi de ciorapi plus
incalzitoarele imi mai lasau foarte putin spatiu de miscare. Le-am multumit
pentru sprijinul oferit in prima jumatate a cursei si am imprumutat altii de la
Winnie care avea un 39 si jumatate, eu purtand 37 de fapt. I-am imbogatit cu o
noua pereche de incalzitoare pentru picioare, astfel incat acum erau perfecti. Tot
atunci am schimbat si base layer-ul la pantaloni. Vantul imi facea intotdeauna
posteriorul rece si am luat polartecul pe mine. Am mai luat o serie de
magneziu, complex B, antioxidanti si tadoor (pentru dureri musculare) si
astfel, revigorata si cu haine noi, am pornit spre cucerirea celeilalte
jumatati din cursa!
Deja se
simtea diferenta in confortul termic, noul strat de polar fiind o binecuvantare
pentru picioarele mele. De fapt, trebuie sa mentionez ca tot echipamentul meu a
fost inpecabil iar pentru asta trebuie sa le multumesc inca o data lui AndreiRosu (care le-a ales), David Neacsu (Magazin Himalaya), care a reverificat si completat cu ce a
crezut de cuviinta). In tot timpul m-am simtit lejera, am avut straturile
termice si cele impotriva vantului care mi-au oferit protectia corespunzatoare
chiar si in cel mai aprig vant. Iar asta imi oferea un confort psihic foarte
mare, avand in vedere celelalte forte de necontrolat de catre mine.
La tura 6
m-am nimerit impreuna cu Richard Atkins la plecarea din cort, asadar, aceea
tura am facut-o impreuna, ceea ce a fost mai bine pentru mine. Am reusit sa tin
pasul cu el si astfel am obtinut un timp foarte bun intre km 60-70, 1h25 cred.
M-am bucurat si am sperat ca pot sa obtin un timp mult mai bun pana la urma.
La km 70 am
avut o surpriza foarte placuta deoarece “stuff-ul” meu era la linia de sosire
si m-au intampinat cu “Happy Birthday to you”. Era deja 1 dimineata, asa e,
trecusem in etapa 34 de ani! I-am imbratisat si le-am multumit pentru treaba pe
care au facut-o! Am intrat in cortul principal pentru a ma incalzi un pic si a
schimba masca si a profita de prezenta lor din plin. Mi-au adus o farfurie de
orez cu ceva legume si sos de la bucatarie si am inceput sa ma mananc cu pofta
din ospatul primit de ziua mea. Intre timp, Jonathan si Winnie imi faceau masaj
la picioare ca sa-mi elibereze un pic tensiunea din muschi. Ma simteam ca un
profesionist in momentele respective J.
Penbin deja
terminase cursa cu un timp de 14 ore, Oscar iesise si el pe locul doi cu 16
ore, in cursa mai erau toti ceilalti. Kenichi era in cort si el, cu pieptul gol
langa punctul de caldura (sau semineul, cum imi placea sa-l alint), cu o
privire pierduta si o fata rosie, aproape terminata de frig. Isi epuizase toate
hainele de alergare, nu avea altele noi iar amicii din Hong Kong incercau sa ii
usuce cateva din cele folosite deja, pe langa foc. Au vrut sa-i dea alte haine
curate, eu am vrut sa-i dau niste geluri si antioxidanti dar a refuzat orice
altceva vine din partea doctorului. A spus ca face parte din demnitatea
japonezilor sa termine cursa cu forte proprii. Mai avea o singura tura de
parcurs. La fel si norvegianul Willy care nu terminase inca tura 9, eu si
Richard inca 3 ture. Fata japonezului a constituit momentul de panica nr 3 si
am incercat sa glumesc despre asta cu echipa mea de suport. I-am rugat ca daca
ma vad asa cand voi ajunge la 90km, sa-mi bage pe gat 5 complexuri B J.
Din pacate,
acela era momentul in care imi luam ramas bun de la echipa de suport, toti
acestia urmand a tine a doua zi maratonul. I-am rugat sa mearga la culcare
pentru ca si eu au nevoie de odihna si le-am multumit inca o data pentru ceea
ce au facut spre binele meu. De aici incolo, totul a devenit mult mai greu de
indurat insa incercam sa ma tin bine pe picioare. Vremea oscila intre momente
de vizibilitate zero, vant puternic si vizibilitate redusa cu vant mai
linistit. Atunci cand puteam vedea macar un munte in jur, totul era mult mai
bine. Dupa terminarea turei 8, am ajuns la km 80 parcursi, trei dimineata si in
cort l-am intalnit pe Richard Atkins, din nou. Organizatorii ne-au sugerat sa
alergam impreuna pentru ca doar noi mai suntem pe traseu si ne-ar prinde bine
sa nu fim singuri. Ambii am fost de acord si ne-am incarcat bateriile cu
mancare, apa si ce mai aveam fiecare pregatit si dusi am fost.
Timpul curgea
mai bine impreuna si am inceput sa ne intrebam ce-o sa facem dupa ce terminam
cursa, ce planuri marete aveam fiecare dintre noi. Astfel am aflat ca Richard
urma sa faca un material acolo in Antarctica pentru a-si cere iubita in
casatorie si sa i-l trimita, iubita sa lucrand intr-o actiune umanitara in
Congo. I-am spus ca mie mi-ar placea sa ascult asta live de la viitorul sot si
nu printr-un gadget dar ii doresc sa gaseasca cea mai buna ocazie pentru acest
moment special. A gasit pertinenta afirmatia mea si s-a gandit sa amane momentul
pentru Craciun, dupa ce se vor uita amandoi la materialul facut de el. Am
zambit amandoi la aceasta imagine.
Richard
alearga in Antarctica cu scop de a strange bani pentru cancerul de prostata,
tatal sau suferind de aceasta boala de ceva vreme. Mama lui, de asemenea,
suferea de cancer mamar, cu cateva operatii la activ si inca unca care urma sa
aiba loc. Nu fusese diagnosticata corect de la inceput, motiv pentru care
interventia a avut loc mai tarziu decat trebuia. Si eu care ma gandeam ca in
Londra nu se intampla astfel de lucruri. La randul sau obtinuse de la locul de
munca o sponsorizare pentru concurs si isi dorea foarte tare sa termine cu bine
cursa. Din ceea ce povestea, mi-am dat seama ca situatia lui este grava si i-am
transmis ca este o persoana puternica si va reusi sa treaca peste toate
momentele grele.
Cancerul,
aceasta boala ucigatoare pune stapanire pe cea mai mare parte dintre oamenii
acestei planete, inca de la varste fragede. Sunt norocoasa ca in familia mea nu
a patit nimeni ceva atat de grav. Dar am vazut ce efecte produce boala chiar pe
una dintre prietenele mele, diagnosticata cu cancer pulmonar, osos, la ficat si
la creier, anul trecut in aprilie, oferindu-i-se (doar!) inca 7 luni de trait.
Avea 39 de ani, o pofta imensa de a vedea lumea si o mare nefericire
interioara. Probabil, asta i-a slabit organismul atat de tare incat nu a putut
lupta cu boala instalata. Toate momentele prin care ea a trecut pe durata celor
7 luni, transformarea trupului si propriile traume personale si ale familiei
m-au facut sa cred ca ingrijirea paliativa specializata pentru asemenea
pacienti este atat de necesara. Mi-ar fi foarte greu sa am meseria celor care
ingrijesc aceste persoane, care se trezesc dimineata pentru a intra intr-un
mediu plin de durere, care transforma nefericirea si durerea pacientilor in
zile de viata decente. Pentru toate acestea nu pot decat sa admir curajul celor
care isi iau pe umeri aceasta sarcina extrem de grea si sa sprijin financiar activitatile
de acest gen, infaptuite de Hospice – Casa Sperantei. Pe 19 noiembrie se
implineste un an de cand Anca Scurtu nu mai e printre noi. Cu siguranta
daca m-ar fi auzit ca vin in Antarctica,
ar fi venit si ea…
Starea mea de
spirit se deprecia iar inainte de ultima tura simteam ca tot ce vreau este sa
dorm. Nu mai vroiam sa ies din acel cort cald, in care aveam de toate, si
efectiv, Richard a trebuit sa traga de mine. Picioarele incepusera sa ma doara
si sa-mi fie din ce in ce mai greu sa ma misc, ultima tura a fost si cea mai
grea ever. Nu mai aveam chef sa mananc ori sa mai iau vreun gel sau baton.
Vroiam doar sa mai beau un lapte de soia cu cacao (pe care il adusesem de
acasa) si apa cu hydrate and perform de la Isostar. Doctorul ma intreba tot
felul de lucruri pentru a-mi verifica starea psihica, apoi se uita la mainile
si picioarele mele pentru a se asigura ca nu am degeraturi si am primit unda
verde.
Pe ultimii
10km, nici eu si nici Richard nu mai spuneam nimic, doar picioarele noastre pe
zapada se mai auzeau. In acel momente, am revazut in minte toate cele noua luni
de pregatire, incepand cu entuziasmul inscrierii in cursa si continuand cu
fiecare antrenament in parte, pret de sute de kilometri si doua anotimpuri. Au
fost zilele calduroase de vara, in care mergeam noaptea pe stadionul Dinamo,
pacalind arsita zilei, moment in care singurii parteneri de alergare erau
reprezentati de personalul medical din Floreasca, spitalul de langa, iesiti la
geamuri pentru o tigara si mirandu-se de peisaj, precum si ritmurile cluburilor
din apropiere care ma duceau cu gandul la petreceri pe plaja…Au fost zile cu
alergari lungi, in care alternam parcurile din Bucuresti doar pentru a evita
monotonia parcurgerii a 60 de km/zi in acelasi loc sau altele in care am avut
alergari back to back (antrenament seara + unul dimineata, a doua zi). Am
alergat in vacante la mare, in timp ce toti ceilalti prieteni dormeau ori la
munte, profitand de cate vreun concurs in zona, pe teren mai prietenos. Am
incheiat cu zilele de toamna, in care am redus distantele si am crescut
frecventa, completand antrenamentul cu sedinte de masaj yumeiho, in care Ionut,
un adevarat maestru in arta sa, mi-a dedicat cunostintele sale in sedinte
saptamanale, asigurandu-se ca voi avea un corp echilibrat, perfect functional
pentru concurs.
Cu toate
aceste ganduri in cap, am observat o modificare in peisaj. Vantul se oprise,
facandu-mi in ciuda ca nu pot fi in cort si sa profit in sfarsit de aceasta
ocazie pentru un somn bun. La un moment dat, o (una, da?!) raza de soare a
coborat pe unul din muntii din jur facandu-ne pe amandoi sa ne oprim si sa
admiram peisajul. Era prima imagine clara pe care o vedeam in tot traseul, dupa
20 de ore. Nu am sa uit vreodata acel fascicul de lumina intr-un mijloc de nori
si pe noi doi, stand ca niste suricate si fixand muntele luminat. Probabil eram
foarte caraghiosi dar, in felul asta am gasit curaj sa zambim si sa ne motivam
pentru cat mai aveam pana la final.
In sfarsit,
vedeam cortul principal si pe toti ceilalti concurenti aliniati dincolo de linia
de finish. Cu ultimele puteri, am luat steagul Romaniei din cele afisate la
poarta de finish si am trecut linia de finish in aplauzele tuturor. Imediat
mi-au cantat “Happy birthday”. Mi-am scos ochelarii de pe ochi si o fata plina
de lacrimi a iesit la iveala, oferind cele mai potrivite cadre pentru o poza …nereusita
J
Eram purtata
din brate in brate si toti imi transmiteau gandurile si respectul ca am putut
termina o asemenea proba. Era un moment unic, intr-adevar! Am multumit tuturor
si am intrat rapid in cort pentru a manca ceva si a-mi prepara un plic de
Maltocarboloading (Isostar) cu magneziu, complexul B si antioxidanti. In jur,
toti au inceput pregatirile pentru inceperea maratonului, care urma sa inceapa
in 4 ore. I-am sprijinit cum puteam, incercam sa-i ajut in pregatirea
pachetelor pentru check point, le distribuiam tot ce mai aveam din geluri si
batoanele Isostar. I-am imbarbatat si transmis increderea mea ca totul va fi
bine. Cu surprindere am aflat ca dl Li, sponsorul lui Penbin Chen, s-a inscris
la cursa de 21km, fara sa aiba vreo alergare inainte si fara planuri viitoare
de asa ceva. Vizita lui era strict de turist nicidecum alergator. Si toata
motivatia a gasit-o in …persoana mea. Cand a vazut ce pot face eu, a hotarat ca
vrea si el sa incerce. Nu mi-a venit sa cred cand am auzit. Nu a fost inspirat
de persoana careia i-a dat banii, ci de mine. O tanara de 50 kg, jumatate din
toti cei prezenti acolo, care alerga de doar un an si jumatate. J
Vremea, de
data aceasta a oferit tuturor o noua Antarctica: mai luminoasa, mai
spectaculoasa, o intindere de zapada cu nuantele cerului si munti care iti
taiau respiratia. Am regretat faptul ca nu am putut alerga pe o asa priveliste.
M-am indreptat catre dus rapid, apoi i-am insotit la start pe maratonisti si am
plecat incet, cu fata in lacrimi, catre cort. Tare as fi vrut sa alerg acel
maraton…Dar, poate ca asa trebuie sa fie. Poate e cazul sa ma reintorc, cine
stie?! Vantul nu mai batea, soarele isi trimitea razele catre cortul meu, nestingherit
de nori, iar eu am putut dormi, neintoarsa, sapte ore!!! Dupa doua nopti
chinuite si una in alergare corpul si-a luat partea de odihna dupa care tanjea
atat de mult. Special cadou de ziua mea J
Cu o
atitudine degajata (dupa somnul binecuvantat!), un mers de pinguin din cauza
febrei musculare si o multumire interioara de nedescris, am pasit catre cortul
principal pentru a vedea ce fac concurentii. Toata echipa mea de suport
terminase proba cu bine iar acum erau foarte hepi si sarbatoreau cu o gramada
de poze, imbratisari si urale pentru fiecare nou concurent care trecea linia de
sosire.
Domnul Li
terminase proba de semi-maraton si nici nu putea descrie starea de fericire
care il cuprinsese! Of, alergarea asta, cum transforma ea oamenii! J Se uita la mine cu o fata atat de
blanda si mi-a transmis prin reporterita din China (nici el nu stie engleza) ca
sunt model pentru cele trei fete ale sale si trebuie sa ii scriu un mesaj
pentru a le arata impreuna cu poza mea. Am uitat sa adaug ca varsta sa este de
50 de ani, da?! J
O alta supriza placuta a fost cand am aflat ca si Jerico, americanul, nu s-a
oprit doar la 21km ci a continuat si finalizat intreg maratonul. Era foarte
mandru de performanta sa si mi-a multumit pentru motivatie, trimitandu-mi un
zambet tipic american. Ce de vesti bune!
In jur de ora
22.30 am avut o surpriza de nedescris atunci cand personalul Camp mi-a adus un
tort pe care scria “Happy Birthday, Adriana” si toata lumea mi-a cantat din nou
“la multi ani”-ul. La fel de norocos a fost si Gavin, un tip din Africa de Sud,
a carui zi de nastere fusese pe 18 noiembrie. Foarte dragut gestul lor!
O stare de
fericire generala a fost aici pana pe la ora 01.00, cand majoritatea s-au
indreptat catre corturi pentru un somn profund, lasand temerarii sa-si duca la
capat sarcina de a termina sticlele. Eu sunt foarte odihnita si, cu exceptia
picioarelor, simt ca tot trupul doreste sa alerge in continuare. Ce zi minunata
in Union Glacier Camp! La multi si impliniti ani, in continuare!
Adriana
Istrate, de ieri, 34 de ani!
22.11.2014,
Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 14.00
Aceasta este
ultima zi in Antarctica, La ora 16 avem zborul programat catre Punta Arenas si
astfel incepe sfarsitul aventurii noastre.
Majoritatea
si-a prelungit somnul pana la ore tarzii dimineata, cu exceptia mea, fireste,
doar ziua mea trecuse si m-am incadrat din nou la categoria somn chinuitor J.
La 12.00 am
avut premierea si sarbatorirea celor 10 ani de organizare a Antarctic Ice
Marathon. Un moment emotionant pentru fiecare dintre noi, cu atat mai mult cu
cat au fost acordate distinctii atat la categoria maraton si ultramaraton dar
si celor care si-au incheiat proiectul 7 continente, respectiv, “Grand Slam”
(maratoane pe 7 continente + maratonul de la Polul Nord). Organizatorii au
pregatit steaguri pentru fiecare dintre noi si imnul tarii pentru toti cei de
pe locul 1. Cu aceasta ocazie, imnul Romaniei a rasunat in minunata Antarctica!
Momentul s-a
prelungit destul de mult deoarece ne-am felicitat, am ciocnit o cupa de
sampanie, ne-am urat multe proiecte de acum inainte, ne-am imbratisat si,
evident, fotografiat! Cu siguranta, nu vom uita vreodata tot ceea ce am trait
in aceste zile si cu totii ne intoarcem acasa, fericiti si impliniti, mai
bogati cu cativa prieteni, momente memorabile si un vis devenit realitate!
Ramai cu
bine, Union Glacier Camp! Multumim, Antarctica!
22.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 00.00
Am ajuns pe
la 23.00 in hotel, si pana ne-am luat camerele in primire a mai durat ceva. Cand
am deschis telefonul am avut parte de o adevarata surpriza. Sute de mesaje ma
asteptau in micul meu ecran, urari pentru ziua mea si felicitari pentru
rezultatul maratonului din Antarctica, atat pe sms cat si pe facebook. Asteptand
curioasa incarcarea mesajelor am observat ca organizatorii au actualizat tot
timpul pagina oficiala cu anunturi despre competitie si rezultatele noastre.
M-am bucurat sa vad atatia oameni care s-au gandit la mine iar toate mesajele
receptionate (sms-uri ori comentarii pe facebook) m-au facut sa rosesc,
deoarece nu ma asteptam la ele. Faptul ca persoane care nu ma cunosc au tinut
sa incurajeze si sa felicite acest rezultat imi da incredere ca sunt pe drumul
cel bun.
Multumesc
tuturor pentru sprijin! Ma simt onorata si responsabilizata sa merg in
continuare pe drumul meu astfel incat sa finalizez cu bine proiectul 777.
Acum urmeaza
o baie lunga si dupa, sper, somn cu vise frumoase.
23.11.2014,
Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 21.30
Ma uit pe
fereastra camerei de hotel la soarele care sta sa apuna, trimitand raze de o
culoare rosiatica catre aceasta comunitate din Punta Arenas. Langa mine, pe
masa, un pahar de vin rosu chilian imi acompaniaza momentul, bucuros parca sa
imbogateasca peisajul. Desi credeam ca astept momentul numit “civilizatie”,
totul pare straniu acum, ca si cum nu ma regasesc. Ma gandesc, oare, ce-mi
lipseste? Nu am adormit usor iar, cat a tinut, somnul abunda in retrairea
imaginilor percepute, cu fel si fel de semnificatii. Mintea imi este inca plina
de ganduri si trairi vii despre calatoria pe taramul alb.
E cunoscut
faptul ca o noua viata umana se formeaza in noua luni de zile. Acelasi lucru il
pot spune si eu acum, la noua luni, dupa ce am inceput cu pasi timizi
pregatirea planului pentru Antarctica. Drumul parcurs din februarie si pana in
prezent a scos la iveala cele mai mari forte din interiorul meu, am devenit o
persoana atat de increzatoare in acest proiect incat i-am speriat pe toti cei
din jur. In mintea lor, probabil, eram aproape de nebunie. Am devenit in acest
timp cel mai bun prieten al meu, crezand in reusita planului, chiar si atunci
cand refuzurile veneau unele dupa altele. Nu faceau decat sa ma ambitioneze si
mai tare.
Parcursul
celor noua luni mi-a adus foarte multe obiceiuri noi, dintre care, cea mai
importanta este trezirea la ora 5 dimineata, idee pe care am preluat-o din
programul 5AM Coaching. Tot din acest program am invatat si despre organizarea
mult mai buna a activitatii mele, atat in plan personal cat si in cel
professional. Cele noua luni mi-au adus oameni noi in peisaj dar a si
indepartat altii care nu au inteles noul meu program si activitatile la care
trebuie sa renunt pentru a-mi putea indeplini proiectul. Nu in ultimul rand,
mi-au demonstrat ca visele pe termen mediu si lung iti se implinesc mai greu,
necesita un efort sustinut dar satisfactia dureaza de cateva ori pe atat!
Singurul
lucru pe care il stiam era sa ajung in Antarctica, in rest, informatiile
lipseau cu desavarsire. Stiam ca acestea urmeaza planului maret, iar la asa
ceva aveam sa ma gandesc dupa confirmarea inscrierii. Cand ma gandesc ca totul
s-ar fi putut termina chiar de la primul pas…
Imi aduc
aminte ca am vrut sa fac inscrierea pentru 2014 pe site-ul oficial dar acolo
mai erau locuri disponibile doar pentru 2015! As fi putut renunta, acuzand universul
pentru lipsa de noroc sau pe oricine altcineva de oricealt motiv, dar nu am
facut-o. In schimb, am scris un mail organizatorului cu descrierea planului 777
si dorinta de a-l incepe in 2014. Din nou, raspunsul a fost negativ “no more
places available”. Am multumit si reiterat idea ca eu vreau neaparat in 2014 si
prefer sa raman pe waiting list. Dupa cinci saptamani (!!!), fara un alt
preaviz, am primit intrebarea daca mai sunt interesata ca a aparut un loc. S-a
intamplat fix acum 8 luni, pe 23 martie 2014.
Am crezut
atunci ca e doar o strategie a organizatorului de a face competitia “mai greu
de atins”. O alta presupunere neintemeiata de-a mea, infirmata in discutiile cu
ceilalti concurenti care si-au platit taxa in urma cu un an si 9 luni…
Odata inscrisa
si agreat termenul de plata am trecut la pasul urmator, oficializarea planului
prin publicarea pe site-urile de socializare (pentru a crea presiune), respectiv
cautarea sponsorilor si planul de training.
Ca o dovada
ca pentru un plan maret, universul lucreaza impreuna cu tine, in acea perioada
se lansa programul CIA – coaching in alergare, organizat de nimeni altcineva
decat Andrei Rosu, omul care ma inspirase sa alerg si tot el, cel care imi
sadise in cap maratonul din Antarctica prin povestile de pe blog. Iata si
raspunsul la intrebarea “cum ma voi antrena?”, mi-am zis. Clar, am trimis mail
de inscriere de cum am auzit si peste putin timp faceam parte, alaturi de alti
9 “cadeti”, din prima serie a programului. Astfel am obtinut planul de
antrenament si alte obiceiuri sanatoase numai bune pentru o viata echilibrata
si indeplinirea viselor importante.
Tot ce a
urmat a fost sa actionez in litera si spiritul celor obtinute, lasand tot
restul timpului liber pentru obtinerea sponsorizarii. Parte deloc usoara, de
altfel! Am vorbit cu angajatorii mei, am scris mailuri catre companii, am
vorbit din nou cu angajatorii mei, am facut prezentari in diverse intalniri de
business networking, din nou cu angajatorii (J), am apelat la cunoscutii prietenilor
si colegilor in scop de a gasi surse de finantare. Intr-un final, BCR Bancapentru Locuinte a rezonat cu proiectul meu si a sponsorizat plecarea in
Antarctica, oferind totodata increderea ca ma asteapta nerabdatori acasa.
Ultimele doua
saptamani reprezinta punctul culminant al calatoriei mele catre taramul
inghetat. Indiferent de antrenamentul fizic sau mental de dinainte, nimeni si
nimic nu te poate pregati pentru ceea ce urmeaza sa traiesti in acest loc atat
de indepartat. O multime de oameni vin din toate colturile lumii ca la cetatea Mecca, cautand ceva
special, multi dintre ei vizitand deja in alergare celelalte continente.
Uimitoare este determinarea pe care o au de a ajunge tocmai aici pentru a-si gasi linistea interioara.
Sunt oameni normali, din tari cu medii atat de diferite, insa cu un scop comun
– acela de a-si depasi limitele. In fata provocarii finale, nu mai existau
diferente rasiale, razboaie sau crize economice, nu existau patroni sau
angajati, alergatori profesionisti sau amatori ci doar oameni. Fiinte minunate
care doresc sa iasa din zona de confort, sa-si ajute semenii cu tot ce pot,
sa-si ofere pantofii din picioare celui care are nevoie sau bluza celui care nu
mai are ce imbraca. Cu totii am admirat peisajul superb din Union Glacier,
ne-am incarcat plamanii cu aerul atat de puternic al Antarcticii si impreuna am
realizat cat de important este ceea ce lasam in urma noastra. Atunci cand
avionul rusesc a aterizat din nou in Punta Arenas, aveam o satisfactie imensa
ca Antarctica s-a intamplat si o durere ca s-a terminat!
Sunt
surprinsa acum, facand retrospectiva timpului, de puterea creatoare a
oamenilor. Suntem fiinte emotionale iar nevoile noastre tanjesc sa fie
implinite, insa, de cele mai multe ori asteptam ca “ceilalti” sa ni le
indeplineasca. Mai departe, daca ceilalti nu ne indeplinesc asteptarile ne
declaram dezamagiti, suntem, deci, victime si traim cu aceste ganduri negative,
contaminand totul in jurul nostru. Dezamagirea inseamna totusi o amagire
proprie si personala din care putem iesi invatand sa facem lucruri care ne
plac. Mai intai cu pasi mici si pe termen scurt, apoi, in mod natural vom
invata sa visam la mai mult. Acele mici actiuni ne vor creste stima personala,
apoi lucrurile marete ne vor oferi suficineta energie pentru a ne schimba
viata.
Acum 20 de
luni, am inceput sa alerg, “reusind” o tura de parc cu 30 de opriri si, dupa
sase luni, am terminat un maraton. La un an distanta, am visat maret si am
ajuns sa alerg 100km la Polul Sud, fiind prima femeie din Romania care a facut
asta si una dintre cele sase din lume, cu alte cuvinte, sunt una la un miliard!
Cu siguranta, Antarctic Ice Marathon ma determina sa redefinesc “imposibilul”.
Am cautat
atatia ani din viata sa fiu fericita si implinita, fara sa specific exact ceea
ce am nevoie. Faceam tot timpul aceleasi lucruri si asteptam rezultate diferite
iar Einstein a numit asta nebunie. La un moment dat am decis sa schimb
actiunile iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Astfel, am ajuns la capatul
lumii pentru a alerga si odata cu asta am gasit speranta!
Voi continua
sa visez maret si sa fac cele mai bune planuri pentru a-mi atinge telurile.
Sper ca pe acest drum sa intalnesc din ce in ce mai multi oameni, astfel incat
noi toti sa fim mai intelepti, mai plini de energie, mai impliniti iar impreuna
sa facem in jurul noastru o lume mai buna!
Fii tu schimbarea
pe care o doresti in jurul tau!
Felicitari, Adriana :) O poveste impresionanta, o aventura plina de inspiratie si multa energie pozitiva ;) Esti un adevarat exemplu :D
RăspundețiȘtergereMultumesc, Cristi!
Ștergerebravos... tot am citit! tot-tot :)
RăspundețiȘtergereHehe, e ceva de citit, multumesc! Craciun fericit!
ȘtergereFelicitari,Adriana,desi e prea putin spus.A fost extrem de putin mediatizata reusita ta,in Romania,tipic pentru acest spatiu balcanic.
RăspundețiȘtergereL-am cunoscut pe Andrei Rosu la Transmaratonul Transfagarasan din 2013,unde am participat ca si voluntar.E un baiat de nota 20.
Sper sa mai aud de tine.Cu bine!
Multumesc, Ciprian! La multi si impliniti ani :)
ȘtergereOferta de împrumut pentru toata lumea
RăspundețiȘtergereNumele meu este doamna Helen Wilson, creditor de împrumut care oferă împrumuturi pentru oportunități de viață
Ai nevoie de asistență financiară? Noi putem ajuta
Oferim împrumuturi la o rată de dobândă ieftină și accesibilă de 2%
Așadar, vă rugăm să ne contactați astăzi prin e-mail la: (helenwilson719@gmail.com)
Căutați fonduri pentru a vă achita împrumuturile și datoriile?
Căutați bani pentru a plăti facturile?
Căutați fonduri pentru a începe o nouă afacere?
Aveți un proiect neterminat la îndemână din cauza unei finanțări necorespunzătoare?
Aveți nevoie de bani pentru a investi în anumite domenii de specializare
Oferim toate tipurile de împrumuturi din orice sumă de care aveți nevoie.
Procesul nostru de capital și de creditare este 100% garantat și garantat, fericirea clienților noștri este forța noastră, suntem o companie de împrumut cu reputație, legitimă și acreditată. Acordăm împrumut persoanelor fizice și companiilor care au nevoie de asistență în numerar.
Deci, vă rugăm să ne contactați astăzi prin e-mail la (helenwilson719@gmail.com) pentru a începe să investiți pentru viitorul dvs. astăzi.
Suis ici pour faire connaître au monde un grand homme qui est bien connu sous le nom de Dr Ogala, il a la solution parfaite aux problèmes relationnels et aux problèmes de mariage, à la maladie et à la maladie. La principale raison pour laquelle je suis allé voir le Dr Ogala était de savoir comment je pouvais récupérer mon mari, car ces derniers temps, j'ai lu des témoignages sur Internet que certaines personnes ont écrits sur le Dr Ogala et j'étais très heureux et j'ai décidé de demander de l'aide. de lui, ce qu'il a fait un travail parfait en obligeant mon mari à revenir vers moi et à me demander pardon. Je n'arrêterai pas de publier son nom sur le net parce que j'essaye de le faire revenir complètement depuis 2 ans, en vain. Dr Ogala a ramené le bonheur dans ma vie avec son bon travail. son contact pour l'utilité de ceux qui ont besoin de son aide devrait le contacter par e-mail drogalad02@gmail.com) ou l'ajouter sur whatsapp +2347049668119] Vous pouvez le contacter dès aujourd'hui e
RăspundețiȘtergere