marți, 23 decembrie 2014

Jurnalul calatoriei in Antarctica


13.11.2014, Romania, Bucuresti, Aeroport Henri Coanda, ora locala 14.30

Peste 85 de minute voi lua zborul catre capatul lumii, in marea aventura - Antarctica. In jurul meu, o gramada de oameni roiesc ca niste albine, fiecare indreptandu-se catre ghiseele de check in. In fundal, difuzoarele anunta plecari ori aterizari inspre si dinspre tot felul de locuri, cele mai multe in Europa. Iar eu, cu pulsul marit fata de ritmul normal, ma gandesc la drumul pe care il am de facut, incepand timida acest jurnal.

Imi este inca dificil sa astern pe hartie gandurile mele si curioasa sa descopar cum va iesi. Intotdeauna mi-am zis ca scrisul nu e tocmai punctul meu forte, insa, la fel de bine nu ma gandeam ca voi alerga J

Inca nu-mi vine sa cred ca plec intr-o astfel de calatorie! Cu siguranta, nu asta imi imaginam atunci cand ma prindea ora 21.00 – 22.00 la birou, rezolvand actiuni “urgente” si ignorand celelalte aspecte ale vietii. Desi fiecare bilant la final de an arata la fel, in nebunia mea, am continuat cu aceleasi actiuni, fara sa observ tiparul. Imi doream foarte multe lucruri noi insa actionam la fel ca inainte si ma incarcam negativ pentru ca nu vedeam rezultate. In aceeasi perioada, prietena mea, Anca Scurtu, era diagnosticata cu cancer, veste care ne-a uimit pe toti iar pe ea a marcat-o definitiv. Se agata cu disperare de viata si incerca tot felul de tratamente, in speranta ca totul este inca o gluma. La fel credeam/speram si noi. In acest context, am luat o noua decizie. In ziua aceea, am incetat sa mai merg (sa ma tarasc, mai bine zis) si am inceput sa alerg. Am decis sa-mi imbunatatesc existenta, sa fiu o persoana energica, sa ma bucur de viata, cu tot ceea ce ofera ea, sa devin un exemplu, atat pentru mine, cat si pentru cei din jur.

Proiectul 777 (7 maratoane, 7 ultramaratoane, 7 continente) este acum in plina desfasurare. Derulez firul intamplarilor catre inceputul anului si ma opresc la o seara de februarie, atunci cand am decis sa ma inscriu la cele doua curse din Antarctica, primele din cele 14. Acum fix 8 luni organizatorii imi raspundeau ca sunt ocupate toate locurile din concurs pentru 2014. Ulterior, evenimentele au fost in favoarea acestui vis, angajatorul meu, BCR Banca pentru Locuinte precum si Asociatia NoStresss mi-au sprijinit proiectul si, iata-ma acum, pregatita sa-mi duc la capat planul maret, continuand astfel devenirea catre cea mai buna versiune a mea.

Ma traverseaza o gramada de emotii, asteptari, responsabilitati dar si temeri, dintre care, cea mai apropiata este zborul peste ocean. Ruta pe care voi calatori este urmatoarea: Bucuresti – Frankfurt – Sao Paolo – Santiago de Chile – Punta Arenas – Antarctica si returul pe acelasi traseu.

Imi iau doza de incurajari din ultimele conversatii telefonice si ma indrept catre imbarcare. Sa ne reauzim cu bine!


14.11.2014, Brazilia, Sao Paolo, Aeroportul Guarulhos International, ora locala 05.40

Tocmai ce-am traversat oceanul, sunt in Sao Paolo, Brazilia, din ce in ce mai aproape de capatul lumii. J Peste jumatate de ora va incepe imbarcarea catre Santiago de Chile, urmeaza apoi Punta Arenas iar doua zile mai tarziu Antarctica.

Pesemne ca a dat superstitia peste mine si vad peste tot, semne. Cel mai recent este ca in Brazilia am ajuns cu o aeronava Boeing 777! Ei, cum sa nu te gandesti ca proiectul 777 a inceput bine?!

Daca primul zbor nu mi-a ridicat vreo emotie, transatlanticul a fost ceva inedit, de la tipul navei, dimensiunea acestuia, distribuirea scaunelor cate zece pe fiecare rand, faptul ca puteai urmari filme, muzica, documentare, seriale la alegere si pana la durata zborului (12 ore, cel mai lung zbor de pana acum). Din pacate, nu am reusit sa dorm decat in reprize de max 10 min, cu toata melatonina luata inainte. Am luat chiar substanta pura, tocmai ca sa nu am probleme dar, nu a fost sa fie somn mai lung de atat. Am avut norocul, totusi, sa fie un loc liber langa mine, prin urmare, am profitat de acesta pentru a mai schimba pozitia corpului, din cand in cand. Am citit ceva insa melatonina aia imi facea pleoapele ca de plumb, chiar daca nu puteam dormi. Nici la film nu aveam rabdare sa ma uit. Un zbor chinuit, ce sa mai.

Neluand in calcul partile inconfortabile, mi-a placut sa aud vorbindu-se in jur limba personalului aeronavei - portugheza. Are o melodie aparte iar oamenii emana caldura si voie buna iar clientul din mine se simte foarte bine. Voi imprumuta si eu din aceasta atitudine pentru clientii mei – personalul din vanzari J. Cred ca as putea invata repede aceasta limba.

Mi-as dori sa vad mai multe din Brazilia si Chile, cu ocazia sederii mele aici, pana la plecarea in Punta Arenas cat si dupa finalizarea concursului, pana la intoarcerea in tara. Acum, ma pregatesc pentru urmatoarea imbarcare. S-au deschis check-inurile. Sunt curioasa daca voi avea timp (si energie) de o plimbare in Santiago de Chile. Acolo am escala de 12 ore.

Multumesc lui Dumnezeu ca am ajuns sanatoasa pana aici. Multumesc si companiei in care lucrez, BCR Banca pentru Locuinte, precum si Asociatiei NoStress pentru suportul oferit!

Obrigado, Brasil!



15.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 20.00


Scriu aceste randuri dupa doua reprize de somn, foarte necesare in urma celor 36 ore de zbor si asteptari prin aeroporturi. Cea mai grea asteptare a fost cea de ieri din Santiago de Chile (din Sao Paolo catre Santiago am zburat cu aceeasi aeronava Boeing 777 J), unde, timp de 10 ore am incercat sa citesc (foarte greu pentru ca mi se inchideau ochii de somn), sa scriu (si mai greu din cauza concentrarii scazute) sau sa dorm (cu un ochi deschis la bagaje). Am ajuns la ora 10.00, insa mi-a fost imposibil sa vizitez capitala deoarece, una dintre liniile de metrou a fost defecta si tot orasul se afla in complet haos. Angajatii din aeroport mi-au sugerat sa raman in incinta locatiei, pentru a evita pierderea legaturii catre urmatoarea destinatie. Asadar, am asteptat cuminte (si obosita) pana la ora 20.30, cand in sfarsit puteam trece de formalitatile vamale.

La poarta de imbarcare eram curioasa sa vad daca mai sunt si alti concurenti si daca ei exista, de unde sunt. Bucuria a venit imediat, deoarece langa mine erau 7 tineri est asiatici pe care i-am recunoscut drept competitori dupa hainele pe care le purtau.  Mi-am adus aminte imediat de lista participantilor de pe site-ul Ice Marathon, acolo unde vazusem competitori din China, iar acum acestia erau chiar langa mine. Cand i-am vazut prima data pe site, mai ales in numar mare, avand in vedere profilul competitiei, ma gandeam ca la o echipa intreaga de alergatori foarte pregatiti si pusi pe doborat recorduri. Probabil imi aduceam aminte de echipa Chinei de gimnastica la diferite competitii internationale, in concurenta cu cea a Romaniei J. Am intrat timida in vorba cu ei si am aflat ca 6 sunt din Hong Kong iar ultimul din Japonia. Trebuie sa recunosc, am avut emotii sa-i intreb cum ii cheama, eu temandu-ma ca oricum vor avea nume ciudate pe care nu aveam sa le tin minte. A fost mai simplu decat ma asteptam pentru ca aproape toti purtau prenume atipice: Debbie Chu cu sotul Jonathan Chow, Winnie Lo cu sotul Edwin Ma, Sindy Leong si Andy Chick, Kenichi Okazaki (the Japanese guy). Discutia s-a inchegat rapid, ei fiind foarte simpatici. Japonezul concureaza la ultramaraton (cursa de 100km), cele doua sotii la semimaraton iar ceilalti patru la maraton, Andy fiind chiar la primul maraton din viata sa.

Asa am realizat ca e foarte simplu sa faci presupuneri si sa traiesti cu ele, viata fiindu-ti influentata de acestea. Am presupus ca voi da peste o echipa de profesionisti, rigizi (de aici, teama de a-i aborda) pe cand acestia sunt niste tineri foarte simpatici care isi doresc sa alerge la Polul Sud. Cu noile cunostinte m-am imbarcat catre Punta Arenas, Chile, penultima destinatie pana in Antarctica.
 
Dupa alte 3 ore si jumatate am ajuns in Punta Arenas, Chile, azi-dimineata la ora 01.40 iar in camera de hotel (Diego de Almagro) la ora 03.00. Cu disperare simteam nevoia unui dus si apoi a unui somn rapid si scurt, mai ales ca la ora 09.00 trebuia sa fiu in receptia hotelului pentru prima intalnire cu organizatorii si inspectia echipamentului. Inainte de somn, am trimis rapid un sms familiei pentru a-i linisti ca am ajuns cu bine.

Alarma de la 08.00 a fost tare crunta, dupa toate orele nedormite. Pur si simplu nu-mi venea sa deschid ochii, dar cele cateva sms-uri de incurajare primite intre timp m-au trezit imediat si deja ma simteam foarte motivata. Rosu (Andrei!) imi zice ca abia acum incepe aventura J Yu-hu! Am scos repede hainele din bagaj si le-am aranjat pe pat pentru a fi verificate corespunzator si increzatoare am pornit catre receptie unde am intalnit cativa concurenti, pe Richard Donovan, organizatorul competitiei, pe care il stiam doar din poze si din mailurile schimbate pana atunci si pe Olivia (reprezentanta a organizatorilor), cea care a urcat in camerele noastre pentru inspectie.

Verificarea a fost snur, chiar am primit felicitari pentru organizarea perfecta a echipamentului, atat cel de alergare cat si cel de stat in tabara J Multumesc: Andrei Rosu, David Neacsu (Himalaya) si Gelu Coliban (Salomon). Dupa o asemenea veste, am luat un mic dejun copios alaturi de amicii din Hong Kong si am pornit impreuna prin oras, acestia urmand sa inchirieze setul de imbracaminte pentru stat in tabara, in afara alergarii. Costul e 200 EUR si setul consta din geaca, pantaloni si ghete (foarte sanatoase, dupa marimea lor). Chinezii erau foarte simpatici in acele costume imense, ei avand 150 – 160 cm iar cea mai mica 140 cm. Am facut o gramada de poze, ne-am amuzat, am luat pranzul in oras, ne-am plimbat un pic si apoi ne-am retras in hotel unde am dormit alte trei ore neintoarsa. Intr-o ora incepe primul breafing in hotel, asadar, imi netezesc urmele de pe fata (capatate in urma somnului) si cobor, m-am gandit sa scriu totusi cateva randuri. J

Sunt inca foarte obosita dar un sentiment amestecat de curiozitate, nerabdare si bucurie ma traverseaza!





16.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 11.00

Astazi sunt alegerile, m-am trezit cu nerabdarea de a afla ce se intampla in tara. Este prima oara cand nu voi fi prezenta la vot dar sunt increzatoare ca Romania porneste pe un trend bun J.

Suficient cu politica, sa ne intoarcem la oile, mai bine zis, la pinguinii nostri. Breafingul de aseara ne-a adunat pe toti pentru prezentarea concurentilor, probele la care acestia participa si care este programul in zilele urmatoare. Sunt 51 participanti in total, din care 3 intra la semimaraton (inca nu pot intelege ca cineva plateste taxa de inregistrare doar pentru half…) (cele doua chinezoaice plus un American – Jerico – care arata de 21 de ani), 41 se prezinta la marathon, 6 intra in cursa de 100km, iar 5 vor merge la amandoua (aici intru si eu). Surpriza serii este ca unul dintre concurenti va face 10 km, acesta primind imediat respectul nostru. Numele sau este Philippe Laurent din Franta si sufera de scleroza in placi, boala afectandu-i locomotia, insa doreste sa demonstreze doctorilor ca scaunul cu rotile poate sa mai astepte. Intr-una din editiile precedente a terminat chiar maratonul de la Polul Nord iar Richard Donovan spune acum ca starea sa se deterioreaza de la un an la altul. Daca mai aveam emotii, acestea s-au dus instantaneu iar locul lor a fost luat de recunostinta ca sunt o persoana normala, care poate face orice isi propune. Chapeau, Philippe!

Dupa intalnire, Richard ne-a invitat pe toti in oras (de fapt, in barul unui hotel aflat la 300m distanta) pentru o scurta socializare. Am mai aflat cateva povesti interesante, ca de exemplu cea a germanului Friedhelm (Fritz, ii placea mai mult) care avea la activ 297 maratoane si ultramaratoane in diferite locuri ale lumii, facute in ultimii 30 de ani, aproape zece pe an J. Meseria lui este de bodyguard personal al presedintelui Eon, in ultimii 13 ani, da? J Un tip foarte volubil si haios care ne povestea o gramada de intamplari simpatice. Cum socializarea a inceput la ora la care de obicei ma bagam la somn, peste o ora si jumatate m-am indreptat catre hotel sa mai prind niste ore de odihna.

Astazi, predam bagajul pentru Antarctica pentru a-l incarca in avion cu o zi inaintea plecarii, apoi mergem sa vedem pinguinii specifici zonei Punta Arenas si anume cei care poarta numele lui Magelan iar la 17.00 ne vedem la sediul ANI, compania care se ocupa de infrastructura Ice Marathon pentru ultimele detalii ale plecarii. Maine trebuie sa ne imbarcam catre Antarctica, in sfarsit, daca vremea permite. Nu stim cum este la Polul Sud dar in Punta Arenas bate vantul intr-un mare fel, localnicii spun ca viteza se ridica la 70 – 80km/h. Pana in prezent, echipamentul nu-mi creaza probleme, straturile windshell si geaca termica de la Himalaya sunt foarte ok pe acest vant.



16.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 20.00

Primesc vesti din tara cum ca avem un nou presedinte. Voi prelua logo-ul de campanie si imi doresc ca noi toti sa ne identificam cu lucruri bine facute!

Am avut si cea de-a doua intalnire si ultima cu organizatorii. Deja suntem nerabdatori si ascultam informatiile primite cu interes maxim. Maine, la sapte dimineata, avem intalnire in holul hotelului pentru a vedea daca avem unda verde la plecare sau nu. Primim imagini din Antarctica, corturile in care vom dormi, traseul de parcurs, cum vom ajunge de la hotel la aeroport si asa mai departe. Dupa finalizarea prezentarii ciocnim un pahar de sampanie cu gheata chiar din Antarctica J La asta chiar nu ma asteptam. Ma uit in jur si ii vad pe toti veseli si vorbareti dar stiu ca au foarte mari emotii.

Imi pregatesc si eu ultimele lucruri pentru a-mi fi mai usor dimineata si ma pregatesc de  somn, nu inainte de a ma ruga pentru o calatorie in siguranta si finalizarea curselor fara probleme. Cred ca voi avea o noapte scurta. Asa patesc de fiecare data inaintea unui eveniment foarte important din viata mea.


17.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 07.30
Vremea in Antarctica este nefavorabila aterizarii in bune conditii, asadar, asteptam un nou update peste doua ore.

17.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 09.30
Off, astazi nu plecam catre Antarctica. Vreme in continuare neprielnica aterizarii. Sansele cresc mai degraba pentru a doua zi iar organizatorii nu vor sa riste cu nimic. Odata cu aceasta amanare, trebuie sa rezervam inca o noapte de cazare insa hotelul este deja ocupat in intregime, asadar facem lista cu cei care au nevoie de o relocare si asteptam din partea organizatorilor noile locatii.


17.11.2014, Chile, Punta Arenas, Hostel Patagonia, ora locala 20.00

Eu si echipa de chinezi (suntem predestinati, ce mai J) am ajuns in acest hostel pe la ora 12.00, cazare pentru o noapte (sper eu). Dupa ce ne-am aranjat lucrurile, am iesit din nou prin oras. Vantul bate foarte tare in aceasta zona, acum fiind vara. Temperaturile se incadreaza intre 4 si 14 grade Celsius, in functie de cele doua anotimpuri, iar pe timpul verii lumina zilei se termina pe la 10 seara si incepe de la 04.30 dimineata. A picurat un pic, desi nu erau cine stie ce nori de ploaie si am fost martora unui curcubeu minunat. E semn bun, sunt convinsa!

Astazi am aflat mai multe despre un alt chinez Penbin Chen, renumit in tara sa pentru performantele sportive, participant la cursa de 100km si care doreste sa doboare recordul de anul trecut bazandu-se pe un timp in jurul a 10 ore. Acesta este insotit de o echipa de trei persoane dintre care sponsorul si prietenul sau Li (om de afaceri in China), o reporterita si un cameraman, ambii reprezentanti ai CCTV – Beijing. Cei doi au fost platiti de domnul Li pentru a face un reportaj despre Penbin si calatoria de la capatul pamantului si totodata cel de-al saptelea continent pe care va alerga. Eu impart camera cu reporterita, ocazie cu care se ofera sa faca un interviu cu mine plus un foto shooting (hehe). Se pare ca povestea mea a impresionat-o. Maine dimineata la 7 trebuie sa fim iarasi in receptia hotelului Diego de Almagro pentru noi amanunte din piesa “to leave or not to leave to Antarctica” J. Noapte buna!



18.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro, ora locala 12.00

Gata, plecaaaaaam! In sfarsit! Dupa ce la ora 07.00 din nou a trebuit sa asteptam un update pentru ora 10.00, acum se intampla. Pana la sosirea celor doua autocare cu care ne indreptam catre aeroport, am facut o scurta plimbare pe malul oceanului, aceasta fiind prima zi in care vantul nu te rasturna iar norii iti ofereau o priveliste numai buna de surprins in poze.

Suntem deja in aeroport, imbracati ca pentru Polul Sud si toata lumea se uita la noi mirandu-se probabil de peisaj. Aratam ca niste astronauti cu hainele alea groase. Echipamentul meu ma pastreaza, totusi, in zona sigura si imi asigura si o mai buna mobilitate. Sper si la o izolare termica asemanatoare. Exista un freamat printre noi si fiecare incearca sa-si petreaca timpul cum poate mai bine, unii socializand, altii trimitand mesaje celor dragi, altii incercand sa se relaxeze.

Avem de asteptat vreo ora pana cand aeronava ruseasca Ilyushin va fi gata de decolare si ne poate primi la bordul sau. Astept acest moment inca de cand ii citeam lui Rosu povestile despre Antarctica, pe blogul personal (care sadeau in mintea mea vise nebunesti) J Vezi mah, Rosule, ce facusi?!

Urmatoarele ganduri vor fi de la Polul Sud. Sunt atat de multumita de mine ca am ajuns pana aici, o parte din mine inca nu realizeaza asta. La revedere, Punta Arenas!

18.11.2014, Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 21.00

Sunt in Antarctiiiicaaaaa! Yu-hu! Ma coplesesc o gramada de ganduri acum, si cel mai important, toate pozitive. Sunt foarte recunoscatoare tuturor celor care au sprijinit calatoria mea si au facut posibila inceperea proiectului 7 maratoane, 7 ultra pe 7 continente! Multumesc din nou BCR Banca pentruLocuinte! Port cu mine incurajarile voastre si ma simt responsabila pentru tot ce am primit. Vreau sa ofer la randul meu bucuria de a ma intoarce cu un rezultat bun acasa. Pana atunci, tare m-ar bucura sa creasca contul de pe galantom cu donatii pentru Hospice!

Ramasesem cu povestea in aeroport. Dupa semnalul de imbarcare, ne-am indreptat catre avion. Cred ca am facut cu totii o gramada de poze cu aratarea aceea. Forma ei ciudata iti impunea respect, totusi. Ma uit in pozele facute de Sindy Leung la urcarea mea in avion si imi dau seama ca vantul nu o ajuta prea mult sa faca poze cu telefonul. Sper ca fotograful competitiei mi-a surprins moaca speriata. Nu de alta dar sa am si eu ce arata la nepoti J

Un zgomot infernal m-a izbit in incinta avionului si asta va ramane prima impresie, alaturi de imaginea din interior, pe care o mai vazusem doar in filmele vechi. Doi membri ai echipajului, imbracati in uniforma militara ruseasca, ne-au intampinat si asezat pe scaune. Dupa noi, urmau coletele cargo, cu destinatie Antarctica. Singura legatura a navei cu lumea moderna era un ecran LCD mare in care puteam privi, intr-o jumatate a ecranului, traseul avionului pe harta iar in cealalta imagini live ale rutei. Asta chiar ca nu mai intalnisem inainte. In momentul in care ne-am apropiat de zona polara, imaginile au fost de-men-ti-a-le! Bucati de gheata alba plutind pe o apa albastru-inchis. Toti eram inmarmuriti de ceea ce vedeam si zeci de obiective se indreptau catre acel ecran din acel moment. Sunt curioasa daca a inregistrat cineva acele imagini. Cu telefonul meu, nu am reusit mare lucru.

Dupa 4 ore si jumatate ne-am pregatit de aterizare, atentie, pe o partie de gheata. Am luat-o pe Debbie (chinezoaica) de mana si amandoua ne-am incordat corpul in asteptarea acelui moment. Nu stiu cati dintre noi mai puteau respira normal. Intr-un final, nava a aterizat, continuandu-si traseul prin acei munti, de-o parte si de alta, indreptandu-se vertiginos catre un alt sir de munti in fata noastra. Jur, camera aia montata pe avion, face toti banii. Intr-un final, nava s-a oprit si toata lumea a aplaudat zgomotos (si nervos, as adauga eu J). Au fost primele aplauze in tot acest drum  in care am schimbat 5 avioane din Bucuresti pana in Antarctica. Ne-am pregatit cu masti, ochelari, manusi, ne-am luat bagajele si am iesit afara.

Timizi, am pasit pe taramul alb, incremeniti de peisajul din jur! Munti de jur imprejur, cer senin de un albastru nemaiintalnit pana atunci, un soare puternic ce-mi lumina pana si cele mai ascunse celule si … un friiiiggggg, de-ti crapau oasele. Cu totii incercam sa facem poze dar dupa cateva minute nu mai nimeream straturile de manusi. Eu, una, mergeam atat de incet pe gheata aia, sa nu care cumva sa se sparga J)) Dupa cateva minute au ajuns doua masini speciale care ne-au transportat pana la tabara (Camp, pe numele ei).

In masina, am nimenirit langa Jerico Padallan, americanul care arata de 20 de ani, inscris la semimaraton. L-am intrebat cum de nu face maraton, daca tot a venit atata drum si care este cea mai lunga distanta strabatuta si am aflat ca istoricul sau este de max 16km. I-am spus ca merita sa incerce pentru ca sentimentul pe care il va simti va fi minunat. A ramas pe ganduri si a mai scos doar un “We’ll see!”

In Camp am fost intampinati de catre una din angajatele ANI – Nadia, o rusoaica, pentru un tur al taberei si indicatii despre cum ne vom descurca in timpul sederii noastre. Astfel am aflat cum  utilizam toaletele, dusurile, cum sa circulam in zona corturilor de dormit pentru oaspeti, zona corturilor pentru angajati, traseele pe care avem voie sa le utilizam si multe alte detalii pe care le primeam cuminti (si inghetati). Dupa terminarea turului, ne-am dus bagajele in corturile in care eram alocati apoi am luat cina. Eram deja obositi asa ca masa a avut loc in liniste.

Stau printre toti acesti oameni si ma bucur de aceasta priveliste. Cred ca am cel mai scurt timp intre inregistrare si cursa, dintre toti cei prezenti (februarie - noiembrie). Toti ceilalti s-au inregistrat inca de anul trecut, unii chiar din martie – aprilie 2013. Fiecare a venit sa-si depaseasca limitele, sa incerce lucruri noi aparent imposibile, sa iasa din zona de confort in cautarea unei senzatii unice la capatul lumii. Suntem 16 tari prezente aici dar pe toti ne uneste aceeasi limba, aceea de a ne implini visul…

E timpul sa merg la somn si ma pregatesc pentru noaptea in cort, la -20 grade. Maine stim daca are loc maratonul sau nu. Vremea redevine capricioasa, soarele nu se mai vede iar vantul imi aduce aminte de crivatul Baraganului, atunci cand, in copilarie, petreceam iernile la bunici. Chiar daca e ascuns dupa nori, soarele isi imprastie lumina catre corturile noastre, iar eu imi petrece astfel prima noapte “alba” in cort. Sper sa pot dormi!

19.11.2014, Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 22.00

Daaa, cateva reprize scurte de somn azi noapte, in total vreo 2 ore adunate. Vantul a fost groaznic, in cort erau -9grade iar dimineata, la trezire abia puteam gandi de frig. Incercam sa-mi pregatesc pudre, batoane si alte geluri pentru cursa stand 30 secunde cu mainele afara si 5 minute cu ele in sacul de dormit pentru a ma incalzi. Ca sa nu mai zic ca apa era toata inghetata iar gelurile ca niste caramele de ti se inclestau maselele in ele. Dupa cateva astfel de reprize, am renuntat, le-am aruncat pe toate in geanta si amandoua (eu si geanta) ne-am indreptat catre cortul principal pentru a ne dezmorti. Am decis ca geanta sa ramana acolo pe toata perioada sederii mele iar cortul va mai contine doar sacul de dormit. Si pe reporterita din China (din nou, amandoua, da).

Ei, aici, alta treaba. Am inceput sa aranjez lucrurile in asa maniera incat sa-mi fie usor de ales intre batoane, vitamine, geluri, antioxidanti. Cand m-au vazut toti ceilalti cu atatea produse, s-au oprit in jurul meu pentru a ma intreba de ce am asa de multe si ce fac cu ele. Incercam sa le explic si sa fiu atenta la ce faceam, in acelasi timp. Amicii din China nu conteneau sa scoata sunete de mirare iar Penbin Chen isi dorea sa aiba toate aceste lucruri pentru o performanta mai buna. Mi-a spus ca in China nu exista asa ceva si m-a intrebat daca il pot ajuta sa le procure. M-am uitat in jur si nu-mi venea sa cred. Cine, eu?! Eu sa ajut un campion foarte cunoscut in China, deci… Da, sigur, mi-a iesit... Si am inceput sa-i dau si lui din tot ce aveam, explicand lui Jonathan si Andy cum trebuie luate astfel incat ei sa ii traduca lui Penbin, care nu stia deloc engleza. Si am continuat ceea ce faceam, sub privirile discrete ale celorlalti concurenti.

La un moment dat, Samir Patel, un American, de profesie doctor generalist, m-a intrebat ce am in desaga mea si l-am invitat sa se uite la ele. Ca un profesionist, a inceput sa citeasca continutul fiecarui gel, baton, pudra sau glutamina si sa ceara frecventa cu care le luam. Raspunsurile mele l-au multumimt, ba chiar a considerat ca e bine sa plusez la magneziu fiole, cam trei la jumatate de litru apa, fata de o fiola, cum luam eu. Si el se baza pe astfel de produse sportive, cu diferenta ca ia din state un singur produs care le contine pe toate si nu mai este nevoie sa le care atatea dupa el (God bless America!). A adaugat ca le-a recomandat prietenilor alergatori diferite reguli despre cum se folosesc produsele sportive in functie de analizele medicale si, in special, consumul VOmax iar asta a inceput sa-i aduca tot felul de oameni la usa, motiv pentru care si-a castigat “a new income”. A promis ca imi va trimite un link cu produsul minune dupa competitie si vom pastra legatura pentru alte sfaturi de care as putea avea nevoie. Of course, charge free J

La ora 09.00 eram prezenti pentru a afla daca incepe sau nu maratonul. Dar vestea nu a fost buna deloc. Si nici vremea. Din nou, conditiile meteo au facut imposibila cursa astazi. De altfel, o vedeam si simteam cu totii inca de la primele ore. Vantul groaznic se auzea deseori si arunca in interior un fir de zapada pe langa geamul cortului principal. Afara, vizibilitatea era serios afectata, nefiind in stare sa vedem lantul muntos din jurul nostru. Parca eram intr-o alta Antarctica, diferita de cea care ne-a intampinat in prima zi. Partea buna din tot acest lucru este oboseala acumulata imi ofera sansa de a dormi mai bine la noapte.

Organizatorii au continuat sa ne tina la curent la fiecare 4 ore cu prognoza si asta ne aducea o stare de bine. Si ei isi dadeau seama ca asteptarea este chinuitoare. Deja 19 noiembrie si nu stim cand se va tine prima cursa.  Responsabilii ne doresc cele mai bune conditii posibile si vor elimina orice risc care ne-ar periclita sederea in Antarctica. Ii admiram cu totii pentru organizarea impecabila, starea lor de spirit intotdeauna pozitiva, amabilitatea cu care iti fac sederea mai placuta precum si tactul in livrarea regulilor de functionare ale taberei.

Pana la o noua intalnire, am preferat sa iesim afara pentru o scurta plimbare de vreo 4 km (dus-intors) pe drumul alb, pana la bradul de Craciun din lemn, amplasat strategic ca punct de reper. Ne-a prins bine aerul curat, in plus, ne amuzam facand diverse poze haioase pe drum. Ulterior, am participat la o prezentare facuta de un cercetator stiintific, prezent in tabara, pe tema pinguinilor din rasa “Emperor” (cadou din partea organizatorilor!), am citit, am luat cina si ne-am pregatit pentru noua sedinta de la ora 21.00.

De data aceasta am aflat ca vremea va continua in acelasi ritm si in urmatoarea zi, fara semne de imbunatatire. Totodata, o alta zi fara cursa periclita conexiunile participantilor pentru zborurile catre casa. Prin urmare, decizia luata a fost ca in 20 noiembrie sa inceapa cursa de 100km iar in data de 21 noiembrie maratonul. Plecarea către casa va avea loc in data de 22. Au mai adaugat ca toti concurentii care doresc sa faca ambele curse trebuie sa se hotarasca doar la una singura, sa ne gandim care dintre cele doua este mai importanta pentru noi, deoarece va fi imposibila parcurgerea maratonului dupa ultra. La asa ceva, nu ma asteptam…imi venea sa plang de necaz… Evident, am ales cursa de 100km, la fel si ceilalti “dualisti” dar asta imi aducea un regret foarte mare. Daca mai erau persoane interesate sa-si testeze limitele si cu un ultra dupa marathon, vestea le-a retezat orice speranta si s-au resemnat cu faptul ca au venit doar pentru 42k.

Macar acum stiu ce am de facut. Pregatesc inca un plic de Maltocarboloading de la Isostar, cu magneziu si antioxidanti si ma pregatesc sa plec catre cortul de dormit, cu o foarte mare dezamagire. As vrea tare mult sa dorm in noaptea asta. Nu de alta dar ma asteapta probabil vreo 20 de ore de concurs!





20.11.2014, Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 08.00

Iarasi am avut parte de o noapte interesanta. Dupa cateva chinuieli de a dormi cu zgomotul vantului, m-am trezit un pic obosita. Nu stiam cat e ceasul ca telefonul era la incarcat in cortul principal dar afara era lumina. De parca asta poate fi luata in calcul in Antarctica! Am iesit din sacul de dormit, am pus repede geaca si pantalonii pe mine si m-am indreptat catre cortul principal, sa ma pregatesc de cursa. Am binecuvantat caldura acestuia si incercam sa ma dezmeticesc pe acolo, surprinsa ca nu vad pe nimeni. Nu aveam ochelarii de vedere pe nas, de altfel, nici nu aveam cum sa-i port ca ii aveam pe cei de soare tot timpul. M-am dus sa iau un ceai si atunci am vazut ceasul de pe perete. Ora 04.00!!! O, nu, nu din nou! Imi venea sa rad si sa plang in acelasi timp! Vreau si eu sa doooorrrrmmmmm!!!

Am stat 5 minute langa foc, incercand sa gandesc daca era mai bine sa ma bag din nou in sacul de dormit sau sa raman acolo, cu riscul de a fi extrem de obosita la cursa. Am ales prima varianta si m-am indreptat disperata catre sacul de dormit implorand divinitatea pentru inca doua ore de somn.

La 07.00, reporterita m-a trezit disperata, vazandu-ma inca in cort si nu in stare de pregatire. Mi-am dat seama ca ruga mi-a fost ascultata deoarece ma simteam odihnita J Ba chiar am zambit amandoua si ne-am facut poze. Din nou, catre cortul principal, in cateva minute si am purces la ultimele pregatiri, alimentare si hidratare. Noroc ca toate au fost pregatite cu o zi inainte! Am revizuit “The Rosu’s list” de indicatii pretioase cu ce batoane, geluri etc trebuie sa iau, mi-am pus plasturi la fiecare deget de la picioare pentru a preintampina eventuale leziuni, mi-am lipit pernutele de silicon care incalzesc piciorul de pantofii de alergare si m-am declarat pregatita.

Acum, urmeaza momentul pe care l-am asteptat atat! Doamne ajuta sa termin aceasta cursa in timpul impus de organizatori, 24h si sa raman inca in picioare.



22.11.2014, Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 02.00

Am terminat cursa de 100km in Antarctica! Singura femeie care a avut nebunia sa intre in aceasta cursa incredibila alaturi de cinci alti barbati, dintre care 4 profesionisti, unul venit sa doboare recordul de 11 ore (si vremea l-a “ajutat” sa obtina 14!) si altul care era la a zecea cursa de 100km! A fost …de necrezut! 23h49m50s este timpul oficial inregistrat de cronometrul competitiei, o cursa in care am alergat, am admirat natura (asa nastrusnica cum mi s-a aratat in ziua aia), mi-am imaginat fericirea pe care o voi simti la terminarea competitiei, m-am bucurat ca eram acolo, m-am gandit la ce va urma,  am vazut umbre pe zapada si auzit sunete de pasarele (toate, doar in mintea mea), am tanjit dupa cateva ore de somn, am avut ganduri de renuntare, am retrait momentele celor noua luni de pregatire, am plans de oboseala dar mi-am mobilizat trupul pana la linia de finish.

Au fost clipe in care nu-mi mai simteam picioarele si bratele, in care, cu simturile blocate, mi se parea ca plutesc, fara a avea aripi. Din tot ce eram, imi ramasese doar suflarea, pe care o simteam ca fiind in armonie cu ceea ce ma inconjura, cu tot Pamantul… 


Fiecare amintire imi este atat de vie incat simt cum pulsul de ridica cand retraiesc fiecare parte a traseului.

Cortul principal freamata de veselia celor cativa care si-au prelungit bucuria acestei zile cu alte cateva beri, pastrate cu atentie. O parte dintre concurenti au adus cu ei cate o sticla de rom sau votca special pentru a sarbatori momentul. Si organizatorii au anticipat acest lucru si le-au pus la dispozitie ceva alcool (beri si vin) dar in cantitati reduse (for security reasons, they say J). Sunt rosii la fata dar atat de multumiti de cursa pe care au finalizat-o, incat acum profita de adrenalina care li s-a raspandit in corp. Nu se mai gandesc la nimic altceva ci doar isi traiesc momentul!

Dar, sa povestesc cum a fost pentru mine. Am inceput cursa la ora 09.30, aliniati la start toti cei sase magnifici (iresponsabili) pentru a profita de atentia aparatelor de fotografiat. Din pacate, vremea nu ne-a ajutat sa iesim foarte bine in poze dar ne-am motivat cu aplauzele si incurajarile celorlalti. Dupa startul rapid, am pornit cu incredere pe drumul nostru. Mare lucru nu se vedea in fata asadar ne concentram strict pe a ramane intotdeauna pe traseul marcat cu stegulete de culoarea cerului pe care era scris “Antarctic Ice Marathon”. Aveam de parcurs 10 ture a cate 10 km, cu un check point la km 5 si cel de-al doilea la km 10 (cortul principal). Foarte convenabil, as zice.

Prima tura a fost una de recunoastere, in care am fost atenta la marcaje, punctele de cotitura in traseu, am identificat partile din traseu cu zapada foarte moale in care efortul depus era mai mare, altele in care traseul avea zapada batatorita, deci, inaintarea se putea face, teoretic, mai repede doar ca acelea erau cu vant frontal iar asta te incetinea, de asemenea. Check point 1 avea o buda, o masa cu pachetele pregatite de noi si doua termosuri cu apa calda. Pentru prima parte a cursei gaseai acolo si cate unul din personalul taberei. Era frig inauntru, asadar nu puteai pierde mult timp in zona. Am ajuns la cortul principal dupa 1h40m si am intrat pentru a-mi schimba masca de fata cu una uscata, am mancat si baut suficient lichid astfel incat sa-mi ajunga pentru urmatorii 5 km. Trebuie sa spun ca am avut parte de o echipa suport (constituita adhoc) incredibila, formata din cei 6 din Honk Kong, o americanca Nancy, un brazilian Alessandro si Fritz, germanul. Au fost de un real ajutor pana pe la km 70, cand acestia s-au indreptat catre culcare, a doua zi urmand cursa de marathon si semi. Au facut minuni J

Dupa tura nr 2, Penbin Chen a intrat prima data in cortul principal pentru a se schimba si bea ceva. Totodata si-a exprimat dezamagirea ca va fi imposibil sa obtina un timp de 10 ore pe vremea de afara. Mi-a parut rau sa aud. Intr-adevar, totul ar fi fost mult mai usor pe o vreme mult mai prietenoasa.

Urmatoarele doua ture le-am petrecut, pe rand, cu Fritz si Jonathan care s-au alaturat mie pentru a nu fi singura. Cu exceptia lui Penbin si a japonezului Kenichi care au alergat singuri, toti ceilalti au avut parte de cate un insotitor in prima parte a cursei. A fost un sprijin foarte bun, mai ales ca acestia ardeau de nerabdare sa alerge, dupa atatea zile de asteptare. In cea de-a patra tura, Nancy mi s-a alaturat, oarecum timida. Are 55 de ani si doreste sat ermine proiectul 7 continente, avand deja 5 continente atinse. Spunea ca dupa acest maraton va lua o pauza de un an in care sa se relaxeze, in 2014 facand deja trei maratoane. Mi-am dat seama atunci ce influenta majora are varsta atunci cand te apuci de alergat. Cu cate faci asta mai repede, cu atat mai bine. Starea de spirit ti se schimba iar sufletul iti ramane tanar pentru o perioada indelungata. Eu imi doream maratoane si ultra pe 7 continente intr-un timp foarte mic iar Nancy credea ca trei maratoane intr-un an necesita o perioada de refacere de un an. La km 5 s-a oprit si a cerut sa fie dusa inapoi catre Camp, fiind mai sigur pentru ea sa nu mai continue, pastrandu-si fortele pentru maratonul de a doua zi. Nu mi-a picat foarte bine, momentul insa am mers mai departe, eu fiind deja aproape de finalizarea maratonului. Vremea incepea sa devina din ce in ce mai apriga, reducand vizibilitatea foarte mult, facand inaintarea noastra extrem de dificila. Cand am ajuns in tabara, dupa tura nr 4, am aflat ca organizatorii au permis doar celor sase concurenti sa ramana afara, toti ceilalti fiind opriti sa paraseasca tabara, indiferent de motiv (plimbare sa antrenament). A fost cel de-al doilea moment in care m-am speriat.

M-am imbarbatat repede cu niste geluri si bautura energizanta, si m-am bucurat de felicitarile celorlalti pentru maratonul aproape terminat. Aveam in prezent 8 ore si ceva de cand incepuse cursa si ma simteam foarte bine, nu eram deloc obosita iar, cel mai important, eram tare bucuroasa ca ajunsesem pana acolo. In felul asta, am pornit increzatoare mai departe.

Vantul a fost cel mai aprig dusman al meu, pe toata durata sederii mele in Antarctica. Atunci cand trebuia sa dorm, se incapatana sa smulga cortul din temelii iar cand alergam, se opintea de ziceai ca tare l-am deranjat cu venirea noastra. Poate de-asta ii zice Katabatic (salbatic, l-as fi numit eu). Pe anumite portiuni de traseu, a trebuit sa ma opresc, sa ma intorc 180 grade si sa astept ca el sa se potoleasca un pic, astfel incat sa pot inainta in conditii de siguranta. De altfel, acestea erau si recomandarile staff-ului. Atat timp cat nu vezi steagul albastru, te opresti. Indepartarea de traseul omologat si verificat de organizatori insemna riscul caderii intr-o crevasa, din care nu mai puteai fi recuperat. Jesus…

In felul acesta am ajuns la 50 km si jumatatea distantei parcurse. Am intrat rapid in cort si am servit doua portii de supa de rosii fierbinte cu multi taitei, delicioasa dupa frigul indurat. Totodata, mi-am descaltat pantofii de alergare si am cerut imprumut unii de la oricine mi-i putea da pentru restul cursei. Piciorul se umflase foarte tare, iar cele doua straturi de ciorapi plus incalzitoarele imi mai lasau foarte putin spatiu de miscare. Le-am multumit pentru sprijinul oferit in prima jumatate a cursei si am imprumutat altii de la Winnie care avea un 39 si jumatate, eu purtand 37 de fapt. I-am imbogatit cu o noua pereche de incalzitoare pentru picioare, astfel incat acum erau perfecti. Tot atunci am schimbat si base layer-ul la pantaloni. Vantul imi facea intotdeauna posteriorul rece si am luat polartecul pe mine. Am mai luat o serie de magneziu, complex B, antioxidanti si tadoor (pentru dureri musculare) si astfel, revigorata si cu haine noi, am pornit spre cucerirea celeilalte jumatati din cursa!

Deja se simtea diferenta in confortul termic, noul strat de polar fiind o binecuvantare pentru picioarele mele. De fapt, trebuie sa mentionez ca tot echipamentul meu a fost inpecabil iar pentru asta trebuie sa le multumesc inca o data lui AndreiRosu (care le-a ales), David Neacsu (Magazin Himalaya), care a reverificat si completat cu ce a crezut de cuviinta). In tot timpul m-am simtit lejera, am avut straturile termice si cele impotriva vantului care mi-au oferit protectia corespunzatoare chiar si in cel mai aprig vant. Iar asta imi oferea un confort psihic foarte mare, avand in vedere celelalte forte de necontrolat de catre mine.

La tura 6 m-am nimerit impreuna cu Richard Atkins la plecarea din cort, asadar, aceea tura am facut-o impreuna, ceea ce a fost mai bine pentru mine. Am reusit sa tin pasul cu el si astfel am obtinut un timp foarte bun intre km 60-70, 1h25 cred. M-am bucurat si am sperat ca pot sa obtin un timp mult mai bun pana la urma.

La km 70 am avut o surpriza foarte placuta deoarece “stuff-ul” meu era la linia de sosire si m-au intampinat cu “Happy Birthday to you”. Era deja 1 dimineata, asa e, trecusem in etapa 34 de ani! I-am imbratisat si le-am multumit pentru treaba pe care au facut-o! Am intrat in cortul principal pentru a ma incalzi un pic si a schimba masca si a profita de prezenta lor din plin. Mi-au adus o farfurie de orez cu ceva legume si sos de la bucatarie si am inceput sa ma mananc cu pofta din ospatul primit de ziua mea. Intre timp, Jonathan si Winnie imi faceau masaj la picioare ca sa-mi elibereze un pic tensiunea din muschi. Ma simteam ca un profesionist in momentele respective J.

Penbin deja terminase cursa cu un timp de 14 ore, Oscar iesise si el pe locul doi cu 16 ore, in cursa mai erau toti ceilalti. Kenichi era in cort si el, cu pieptul gol langa punctul de caldura (sau semineul, cum imi placea sa-l alint), cu o privire pierduta si o fata rosie, aproape terminata de frig. Isi epuizase toate hainele de alergare, nu avea altele noi iar amicii din Hong Kong incercau sa ii usuce cateva din cele folosite deja, pe langa foc. Au vrut sa-i dea alte haine curate, eu am vrut sa-i dau niste geluri si antioxidanti dar a refuzat orice altceva vine din partea doctorului. A spus ca face parte din demnitatea japonezilor sa termine cursa cu forte proprii. Mai avea o singura tura de parcurs. La fel si norvegianul Willy care nu terminase inca tura 9, eu si Richard inca 3 ture. Fata japonezului a constituit momentul de panica nr 3 si am incercat sa glumesc despre asta cu echipa mea de suport. I-am rugat ca daca ma vad asa cand voi ajunge la 90km, sa-mi bage pe gat 5 complexuri B J.

Din pacate, acela era momentul in care imi luam ramas bun de la echipa de suport, toti acestia urmand a tine a doua zi maratonul. I-am rugat sa mearga la culcare pentru ca si eu au nevoie de odihna si le-am multumit inca o data pentru ceea ce au facut spre binele meu. De aici incolo, totul a devenit mult mai greu de indurat insa incercam sa ma tin bine pe picioare. Vremea oscila intre momente de vizibilitate zero, vant puternic si vizibilitate redusa cu vant mai linistit. Atunci cand puteam vedea macar un munte in jur, totul era mult mai bine. Dupa terminarea turei 8, am ajuns la km 80 parcursi, trei dimineata si in cort l-am intalnit pe Richard Atkins, din nou. Organizatorii ne-au sugerat sa alergam impreuna pentru ca doar noi mai suntem pe traseu si ne-ar prinde bine sa nu fim singuri. Ambii am fost de acord si ne-am incarcat bateriile cu mancare, apa si ce mai aveam fiecare pregatit si dusi am fost.

Timpul curgea mai bine impreuna si am inceput sa ne intrebam ce-o sa facem dupa ce terminam cursa, ce planuri marete aveam fiecare dintre noi. Astfel am aflat ca Richard urma sa faca un material acolo in Antarctica pentru a-si cere iubita in casatorie si sa i-l trimita, iubita sa lucrand intr-o actiune umanitara in Congo. I-am spus ca mie mi-ar placea sa ascult asta live de la viitorul sot si nu printr-un gadget dar ii doresc sa gaseasca cea mai buna ocazie pentru acest moment special. A gasit pertinenta afirmatia mea si s-a gandit sa amane momentul pentru Craciun, dupa ce se vor uita amandoi la materialul facut de el. Am zambit amandoi la aceasta imagine.

Richard alearga in Antarctica cu scop de a strange bani pentru cancerul de prostata, tatal sau suferind de aceasta boala de ceva vreme. Mama lui, de asemenea, suferea de cancer mamar, cu cateva operatii la activ si inca unca care urma sa aiba loc. Nu fusese diagnosticata corect de la inceput, motiv pentru care interventia a avut loc mai tarziu decat trebuia. Si eu care ma gandeam ca in Londra nu se intampla astfel de lucruri. La randul sau obtinuse de la locul de munca o sponsorizare pentru concurs si isi dorea foarte tare sa termine cu bine cursa. Din ceea ce povestea, mi-am dat seama ca situatia lui este grava si i-am transmis ca este o persoana puternica si va reusi sa treaca peste toate momentele grele.

Cancerul, aceasta boala ucigatoare pune stapanire pe cea mai mare parte dintre oamenii acestei planete, inca de la varste fragede. Sunt norocoasa ca in familia mea nu a patit nimeni ceva atat de grav. Dar am vazut ce efecte produce boala chiar pe una dintre prietenele mele, diagnosticata cu cancer pulmonar, osos, la ficat si la creier, anul trecut in aprilie, oferindu-i-se (doar!) inca 7 luni de trait. Avea 39 de ani, o pofta imensa de a vedea lumea si o mare nefericire interioara. Probabil, asta i-a slabit organismul atat de tare incat nu a putut lupta cu boala instalata. Toate momentele prin care ea a trecut pe durata celor 7 luni, transformarea trupului si propriile traume personale si ale familiei m-au facut sa cred ca ingrijirea paliativa specializata pentru asemenea pacienti este atat de necesara. Mi-ar fi foarte greu sa am meseria celor care ingrijesc aceste persoane, care se trezesc dimineata pentru a intra intr-un mediu plin de durere, care transforma nefericirea si durerea pacientilor in zile de viata decente. Pentru toate acestea nu pot decat sa admir curajul celor care isi iau pe umeri aceasta sarcina extrem de grea si sa sprijin financiar activitatile de acest gen, infaptuite de Hospice – Casa Sperantei. Pe 19 noiembrie se implineste un an de cand Anca Scurtu nu mai e printre noi. Cu siguranta daca  m-ar fi auzit ca vin in Antarctica, ar fi venit si ea…

Starea mea de spirit se deprecia iar inainte de ultima tura simteam ca tot ce vreau este sa dorm. Nu mai vroiam sa ies din acel cort cald, in care aveam de toate, si efectiv, Richard a trebuit sa traga de mine. Picioarele incepusera sa ma doara si sa-mi fie din ce in ce mai greu sa ma misc, ultima tura a fost si cea mai grea ever. Nu mai aveam chef sa mananc ori sa mai iau vreun gel sau baton. Vroiam doar sa mai beau un lapte de soia cu cacao (pe care il adusesem de acasa) si apa cu hydrate and perform de la Isostar. Doctorul ma intreba tot felul de lucruri pentru a-mi verifica starea psihica, apoi se uita la mainile si picioarele mele pentru a se asigura ca nu am degeraturi si am primit unda verde.

Pe ultimii 10km, nici eu si nici Richard nu mai spuneam nimic, doar picioarele noastre pe zapada se mai auzeau. In acel momente, am revazut in minte toate cele noua luni de pregatire, incepand cu entuziasmul inscrierii in cursa si continuand cu fiecare antrenament in parte, pret de sute de kilometri si doua anotimpuri. Au fost zilele calduroase de vara, in care mergeam noaptea pe stadionul Dinamo, pacalind arsita zilei, moment in care singurii parteneri de alergare erau reprezentati de personalul medical din Floreasca, spitalul de langa, iesiti la geamuri pentru o tigara si mirandu-se de peisaj, precum si ritmurile cluburilor din apropiere care ma duceau cu gandul la petreceri pe plaja…Au fost zile cu alergari lungi, in care alternam parcurile din Bucuresti doar pentru a evita monotonia parcurgerii a 60 de km/zi in acelasi loc sau altele in care am avut alergari back to back (antrenament seara + unul dimineata, a doua zi). Am alergat in vacante la mare, in timp ce toti ceilalti prieteni dormeau ori la munte, profitand de cate vreun concurs in zona, pe teren mai prietenos. Am incheiat cu zilele de toamna, in care am redus distantele si am crescut frecventa, completand antrenamentul cu sedinte de masaj yumeiho, in care Ionut, un adevarat maestru in arta sa, mi-a dedicat cunostintele sale in sedinte saptamanale, asigurandu-se ca voi avea un corp echilibrat, perfect functional pentru concurs.

Cu toate aceste ganduri in cap, am observat o modificare in peisaj. Vantul se oprise, facandu-mi in ciuda ca nu pot fi in cort si sa profit in sfarsit de aceasta ocazie pentru un somn bun. La un moment dat, o (una, da?!) raza de soare a coborat pe unul din muntii din jur facandu-ne pe amandoi sa ne oprim si sa admiram peisajul. Era prima imagine clara pe care o vedeam in tot traseul, dupa 20 de ore. Nu am sa uit vreodata acel fascicul de lumina intr-un mijloc de nori si pe noi doi, stand ca niste suricate si fixand muntele luminat. Probabil eram foarte caraghiosi dar, in felul asta am gasit curaj sa zambim si sa ne motivam pentru cat mai aveam pana la final.

In sfarsit, vedeam cortul principal si pe toti ceilalti concurenti aliniati dincolo de linia de finish. Cu ultimele puteri, am luat steagul Romaniei din cele afisate la poarta de finish si am trecut linia de finish in aplauzele tuturor. Imediat mi-au cantat “Happy birthday”. Mi-am scos ochelarii de pe ochi si o fata plina de lacrimi a iesit la iveala, oferind cele mai potrivite cadre pentru o poza …nereusita J

Eram purtata din brate in brate si toti imi transmiteau gandurile si respectul ca am putut termina o asemenea proba. Era un moment unic, intr-adevar! Am multumit tuturor si am intrat rapid in cort pentru a manca ceva si a-mi prepara un plic de Maltocarboloading (Isostar) cu magneziu, complexul B si antioxidanti. In jur, toti au inceput pregatirile pentru inceperea maratonului, care urma sa inceapa in 4 ore. I-am sprijinit cum puteam, incercam sa-i ajut in pregatirea pachetelor pentru check point, le distribuiam tot ce mai aveam din geluri si batoanele Isostar. I-am imbarbatat si transmis increderea mea ca totul va fi bine. Cu surprindere am aflat ca dl Li, sponsorul lui Penbin Chen, s-a inscris la cursa de 21km, fara sa aiba vreo alergare inainte si fara planuri viitoare de asa ceva. Vizita lui era strict de turist nicidecum alergator. Si toata motivatia a gasit-o in …persoana mea. Cand a vazut ce pot face eu, a hotarat ca vrea si el sa incerce. Nu mi-a venit sa cred cand am auzit. Nu a fost inspirat de persoana careia i-a dat banii, ci de mine. O tanara de 50 kg, jumatate din toti cei prezenti acolo, care alerga de doar un an si jumatate. J

Vremea, de data aceasta a oferit tuturor o noua Antarctica: mai luminoasa, mai spectaculoasa, o intindere de zapada cu nuantele cerului si munti care iti taiau respiratia. Am regretat faptul ca nu am putut alerga pe o asa priveliste. M-am indreptat catre dus rapid, apoi i-am insotit la start pe maratonisti si am plecat incet, cu fata in lacrimi, catre cort. Tare as fi vrut sa alerg acel maraton…Dar, poate ca asa trebuie sa fie. Poate e cazul sa ma reintorc, cine stie?! Vantul nu mai batea, soarele isi trimitea razele catre cortul meu, nestingherit de nori, iar eu am putut dormi, neintoarsa, sapte ore!!! Dupa doua nopti chinuite si una in alergare corpul si-a luat partea de odihna dupa care tanjea atat de mult. Special cadou de ziua mea J

Cu o atitudine degajata (dupa somnul binecuvantat!), un mers de pinguin din cauza febrei musculare si o multumire interioara de nedescris, am pasit catre cortul principal pentru a vedea ce fac concurentii. Toata echipa mea de suport terminase proba cu bine iar acum erau foarte hepi si sarbatoreau cu o gramada de poze, imbratisari si urale pentru fiecare nou concurent care trecea linia de sosire.

Domnul Li terminase proba de semi-maraton si nici nu putea descrie starea de fericire care il cuprinsese! Of, alergarea asta, cum transforma ea oamenii! J Se uita la mine cu o fata atat de blanda si mi-a transmis prin reporterita din China (nici el nu stie engleza) ca sunt model pentru cele trei fete ale sale si trebuie sa ii scriu un mesaj pentru a le arata impreuna cu poza mea. Am uitat sa adaug ca varsta sa este de 50 de ani, da?! J O alta supriza placuta a fost cand am aflat ca si Jerico, americanul, nu s-a oprit doar la 21km ci a continuat si finalizat intreg maratonul. Era foarte mandru de performanta sa si mi-a multumit pentru motivatie, trimitandu-mi un zambet tipic american. Ce de vesti bune!

In jur de ora 22.30 am avut o surpriza de nedescris atunci cand personalul Camp mi-a adus un tort pe care scria “Happy Birthday, Adriana” si toata lumea mi-a cantat din nou “la multi ani”-ul. La fel de norocos a fost si Gavin, un tip din Africa de Sud, a carui zi de nastere fusese pe 18 noiembrie. Foarte dragut gestul lor!

O stare de fericire generala a fost aici pana pe la ora 01.00, cand majoritatea s-au indreptat catre corturi pentru un somn profund, lasand temerarii sa-si duca la capat sarcina de a termina sticlele. Eu sunt foarte odihnita si, cu exceptia picioarelor, simt ca tot trupul doreste sa alerge in continuare. Ce zi minunata in Union Glacier Camp! La multi si impliniti ani, in continuare!

Adriana Istrate, de ieri, 34 de ani!




22.11.2014, Antarctica, Union Glacier, ANI Camp, ora locala 14.00

Aceasta este ultima zi in Antarctica, La ora 16 avem zborul programat catre Punta Arenas si astfel incepe sfarsitul aventurii noastre.

Majoritatea si-a prelungit somnul pana la ore tarzii dimineata, cu exceptia mea, fireste, doar ziua mea trecuse si m-am incadrat din nou la categoria somn chinuitor J.

La 12.00 am avut premierea si sarbatorirea celor 10 ani de organizare a Antarctic Ice Marathon. Un moment emotionant pentru fiecare dintre noi, cu atat mai mult cu cat au fost acordate distinctii atat la categoria maraton si ultramaraton dar si celor care si-au incheiat proiectul 7 continente, respectiv, “Grand Slam” (maratoane pe 7 continente + maratonul de la Polul Nord). Organizatorii au pregatit steaguri pentru fiecare dintre noi si imnul tarii pentru toti cei de pe locul 1. Cu aceasta ocazie, imnul Romaniei a rasunat in minunata Antarctica!

Momentul s-a prelungit destul de mult deoarece ne-am felicitat, am ciocnit o cupa de sampanie, ne-am urat multe proiecte de acum inainte, ne-am imbratisat si, evident, fotografiat! Cu siguranta, nu vom uita vreodata tot ceea ce am trait in aceste zile si cu totii ne intoarcem acasa, fericiti si impliniti, mai bogati cu cativa prieteni, momente memorabile si un vis devenit realitate!

Ramai cu bine, Union Glacier Camp! Multumim, Antarctica!


22.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 00.00

Am ajuns pe la 23.00 in hotel, si pana ne-am luat camerele in primire a mai durat ceva. Cand am deschis telefonul am avut parte de o adevarata surpriza. Sute de mesaje ma asteptau in micul meu ecran, urari pentru ziua mea si felicitari pentru rezultatul maratonului din Antarctica, atat pe sms cat si pe facebook. Asteptand curioasa incarcarea mesajelor am observat ca organizatorii au actualizat tot timpul pagina oficiala cu anunturi despre competitie si rezultatele noastre. M-am bucurat sa vad atatia oameni care s-au gandit la mine iar toate mesajele receptionate (sms-uri ori comentarii pe facebook) m-au facut sa rosesc, deoarece nu ma asteptam la ele. Faptul ca persoane care nu ma cunosc au tinut sa incurajeze si sa felicite acest rezultat imi da incredere ca sunt pe drumul cel bun.

Multumesc tuturor pentru sprijin! Ma simt onorata si responsabilizata sa merg in continuare pe drumul meu astfel incat sa finalizez cu bine proiectul 777.

Acum urmeaza o baie lunga si dupa, sper, somn cu vise frumoase.


23.11.2014, Chile, Punta Arenas, Diego de Almagro Hotel, ora locala 21.30

Ma uit pe fereastra camerei de hotel la soarele care sta sa apuna, trimitand raze de o culoare rosiatica catre aceasta comunitate din Punta Arenas. Langa mine, pe masa, un pahar de vin rosu chilian imi acompaniaza momentul, bucuros parca sa imbogateasca peisajul. Desi credeam ca astept momentul numit “civilizatie”, totul pare straniu acum, ca si cum nu ma regasesc. Ma gandesc, oare, ce-mi lipseste? Nu am adormit usor iar, cat a tinut, somnul abunda in retrairea imaginilor percepute, cu fel si fel de semnificatii. Mintea imi este inca plina de ganduri si trairi vii despre calatoria pe taramul alb.

E cunoscut faptul ca o noua viata umana se formeaza in noua luni de zile. Acelasi lucru il pot spune si eu acum, la noua luni, dupa ce am inceput cu pasi timizi pregatirea planului pentru Antarctica. Drumul parcurs din februarie si pana in prezent a scos la iveala cele mai mari forte din interiorul meu, am devenit o persoana atat de increzatoare in acest proiect incat i-am speriat pe toti cei din jur. In mintea lor, probabil, eram aproape de nebunie. Am devenit in acest timp cel mai bun prieten al meu, crezand in reusita planului, chiar si atunci cand refuzurile veneau unele dupa altele. Nu faceau decat sa ma ambitioneze si mai tare.

Parcursul celor noua luni mi-a adus foarte multe obiceiuri noi, dintre care, cea mai importanta este trezirea la ora 5 dimineata, idee pe care am preluat-o din programul 5AM Coaching. Tot din acest program am invatat si despre organizarea mult mai buna a activitatii mele, atat in plan personal cat si in cel professional. Cele noua luni mi-au adus oameni noi in peisaj dar a si indepartat altii care nu au inteles noul meu program si activitatile la care trebuie sa renunt pentru a-mi putea indeplini proiectul. Nu in ultimul rand, mi-au demonstrat ca visele pe termen mediu si lung iti se implinesc mai greu, necesita un efort sustinut dar satisfactia dureaza de cateva ori pe atat! 

Singurul lucru pe care il stiam era sa ajung in Antarctica, in rest, informatiile lipseau cu desavarsire. Stiam ca acestea urmeaza planului maret, iar la asa ceva aveam sa ma gandesc dupa confirmarea inscrierii. Cand ma gandesc ca totul s-ar fi putut termina chiar de la primul pas…

Imi aduc aminte ca am vrut sa fac inscrierea pentru 2014 pe site-ul oficial dar acolo mai erau locuri disponibile doar pentru 2015! As fi putut renunta, acuzand universul pentru lipsa de noroc sau pe oricine altcineva de oricealt motiv, dar nu am facut-o. In schimb, am scris un mail organizatorului cu descrierea planului 777 si dorinta de a-l incepe in 2014. Din nou, raspunsul a fost negativ “no more places available”. Am multumit si reiterat idea ca eu vreau neaparat in 2014 si prefer sa raman pe waiting list. Dupa cinci saptamani (!!!), fara un alt preaviz, am primit intrebarea daca mai sunt interesata ca a aparut un loc. S-a intamplat fix acum 8 luni, pe 23 martie 2014.

Am crezut atunci ca e doar o strategie a organizatorului de a face competitia “mai greu de atins”. O alta presupunere neintemeiata de-a mea, infirmata in discutiile cu ceilalti concurenti care si-au platit taxa in urma cu un an si 9 luni…

Odata inscrisa si agreat termenul de plata am trecut la pasul urmator, oficializarea planului prin publicarea pe site-urile de socializare (pentru a crea presiune), respectiv cautarea sponsorilor si planul de training.

Ca o dovada ca pentru un plan maret, universul lucreaza impreuna cu tine, in acea perioada se lansa programul CIA – coaching in alergare, organizat de nimeni altcineva decat Andrei Rosu, omul care ma inspirase sa alerg si tot el, cel care imi sadise in cap maratonul din Antarctica prin povestile de pe blog. Iata si raspunsul la intrebarea “cum ma voi antrena?”, mi-am zis. Clar, am trimis mail de inscriere de cum am auzit si peste putin timp faceam parte, alaturi de alti 9 “cadeti”, din prima serie a programului. Astfel am obtinut planul de antrenament si alte obiceiuri sanatoase numai bune pentru o viata echilibrata si indeplinirea viselor importante.

Tot ce a urmat a fost sa actionez in litera si spiritul celor obtinute, lasand tot restul timpului liber pentru obtinerea sponsorizarii. Parte deloc usoara, de altfel! Am vorbit cu angajatorii mei, am scris mailuri catre companii, am vorbit din nou cu angajatorii mei, am facut prezentari in diverse intalniri de business networking, din nou cu angajatorii (J), am apelat la cunoscutii prietenilor si colegilor in scop de a gasi surse de finantare. Intr-un final, BCR Bancapentru Locuinte a rezonat cu proiectul meu si a sponsorizat plecarea in Antarctica, oferind totodata increderea ca ma asteapta nerabdatori acasa.

Ultimele doua saptamani reprezinta punctul culminant al calatoriei mele catre taramul inghetat. Indiferent de antrenamentul fizic sau mental de dinainte, nimeni si nimic nu te poate pregati pentru ceea ce urmeaza sa traiesti in acest loc atat de indepartat. O multime de oameni vin din toate colturile  lumii ca la cetatea Mecca, cautand ceva special, multi dintre ei vizitand deja in alergare celelalte continente. Uimitoare este determinarea pe care o au de a ajunge tocmai  aici pentru a-si gasi linistea interioara. Sunt oameni normali, din tari cu medii atat de diferite, insa cu un scop comun – acela de a-si depasi limitele. In fata provocarii finale, nu mai existau diferente rasiale, razboaie sau crize economice, nu existau patroni sau angajati, alergatori profesionisti sau amatori ci doar oameni. Fiinte minunate care doresc sa iasa din zona de confort, sa-si ajute semenii cu tot ce pot, sa-si ofere pantofii din picioare celui care are nevoie sau bluza celui care nu mai are ce imbraca. Cu totii am admirat peisajul superb din Union Glacier, ne-am incarcat plamanii cu aerul atat de puternic al Antarcticii si impreuna am realizat cat de important este ceea ce lasam in urma noastra. Atunci cand avionul rusesc a aterizat din nou in Punta Arenas, aveam o satisfactie imensa ca Antarctica s-a intamplat si o durere ca s-a terminat!

Sunt surprinsa acum, facand retrospectiva timpului, de puterea creatoare a oamenilor. Suntem fiinte emotionale iar nevoile noastre tanjesc sa fie implinite, insa, de cele mai multe ori asteptam ca “ceilalti” sa ni le indeplineasca. Mai departe, daca ceilalti nu ne indeplinesc asteptarile ne declaram dezamagiti, suntem, deci, victime si traim cu aceste ganduri negative, contaminand totul in jurul nostru. Dezamagirea inseamna totusi o amagire proprie si personala din care putem iesi invatand sa facem lucruri care ne plac. Mai intai cu pasi mici si pe termen scurt, apoi, in mod natural vom invata sa visam la mai mult. Acele mici actiuni ne vor creste stima personala, apoi lucrurile marete ne vor oferi suficineta energie pentru a ne schimba viata.

Acum 20 de luni, am inceput sa alerg, “reusind” o tura de parc cu 30 de opriri si, dupa sase luni, am terminat un maraton. La un an distanta, am visat maret si am ajuns sa alerg 100km la Polul Sud, fiind prima femeie din Romania care a facut asta si una dintre cele sase din lume, cu alte cuvinte, sunt una la un miliard! Cu siguranta, Antarctic Ice Marathon ma determina sa redefinesc “imposibilul”.

Am cautat atatia ani din viata sa fiu fericita si implinita, fara sa specific exact ceea ce am nevoie. Faceam tot timpul aceleasi lucruri si asteptam rezultate diferite iar Einstein a numit asta nebunie. La un moment dat am decis sa schimb actiunile iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Astfel, am ajuns la capatul lumii pentru a alerga si odata cu asta am gasit speranta!

Voi continua sa visez maret si sa fac cele mai bune planuri pentru a-mi atinge telurile. Sper ca pe acest drum sa intalnesc din ce in ce mai multi oameni, astfel incat noi toti sa fim mai intelepti, mai plini de energie, mai impliniti iar impreuna sa facem in jurul noastru o lume mai buna!

Fii tu schimbarea pe care o doresti in jurul tau!











7 comentarii:

  1. Felicitari, Adriana :) O poveste impresionanta, o aventura plina de inspiratie si multa energie pozitiva ;) Esti un adevarat exemplu :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Răspunsuri
    1. Hehe, e ceva de citit, multumesc! Craciun fericit!

      Ștergere
  3. Felicitari,Adriana,desi e prea putin spus.A fost extrem de putin mediatizata reusita ta,in Romania,tipic pentru acest spatiu balcanic.
    L-am cunoscut pe Andrei Rosu la Transmaratonul Transfagarasan din 2013,unde am participat ca si voluntar.E un baiat de nota 20.
    Sper sa mai aud de tine.Cu bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Ciprian! La multi si impliniti ani :)

      Ștergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere