Antarctica - ultima frontiera (inscrierea)

Mi-am pus în gând atâtea lucruri mărețe... Lucruri care încep și se termină cu Antarctica. Mă desparte aproape o lună de cea mai mare provocare a mea.

Nici nu îmi mai amintesc cum a început totul, doar că, într-o dimineață de februarie, după o noapte de frământări, în care m-am gândit și regândit, am hotărât: Mă înscriu la cursa din Antarctica!

Dar ceva m-a lovit precum un fulger. Pe site, organizatorii anunțau că nu mai sunt locuri în concursul de anul acesta. Nu-mi venea sa cred! Simțeam cum cerul se năruie deasupra mea, mai ales că nu eram sigură dacă pot sau nu să fac rost de bani pentru două taxe de înscriere.

Cu toate acestea, mi-am luat inima în dinți și mi-am zis că trebuie să-mi încerc norocul. Le-am scris organizatorilor că vreau să particip la ambele curse, în cazul în care se eliberează vreun loc.

La câteva minute, primesc și răspunsul lor. Inima-mi bătea cu putere, de parcă întreaga viață depindea de ce scrie acolo. Am deschis mail-ul cu teamă și l-am citit greu, cu respirația tăiată de nerăbdare. Nu mai erau locuri, puteam doar să încerc la anul.

Însă nu. Cu încăpățânare, mi-am jucat și ultima carte: le-am mulțumit pentru răspuns și le-am reamintit că m-aș bucura să fiu trecută și pe lista de așteptare, dacă este vreuna.

Speranța moare ultima, spune un proverb românesc. La mine nu mai era niciun gram, mai ales că trecuseră 5 săptămâni și nu aveam vreo veste.

Până într-o zi! 23 martie mi-a schimbat viața! Atunci am primit cel mai așteptat răspuns din viața mea: Am găsit un loc liber pentru dumneavoastră. Mai sunteți interesată?

Am citit fraza de 10 ori, am inspirat și respirat atât de greu, încât simțeam că mă sufoc.  Era un loc liber în concurs. Era pentru mine, îmi repetam continuu. Nici nu am mai stat pe gânduri și mi-am trimis datele, împreună cu asigurarea de viață. Eram oficial înregistrată în cursă, urmând să achit înscrierea în mai multe tranșe, până la data începerii concursului.

Antarctic Ice Marathon a devenit cea mai arzătoare dorință a mea datorită lui Andrei Roșu. El a fost primul român ajuns pe tărâmul înghețat, care a participat la 7 maratoane, 7 ultramaratoane, pe 7 continente.

După ce ne-a povestit, mie și colegilor de serviciu, experiența lui, am simțit că ne leagă ceva puternic: alergatul. În doar două ore, el devenise modelul meu. I-am căutat blogul și am început să-i citesc sfaturile și poveștile trăite, cu plăcere și curiozitate. Simțeam că răsfoiesc un roman, iar fiecare articol reprezenta o nouă filă dintr-o acțiune captivantă.