23 martie a fost ziua care mi-a schimbat viața! Odată cu vestea cea mare,
am adoptat un stil de viață mai strict, mai sănătos, cu planuri de
antrenament pentru 100 km, dar continuând în stilul meu caracteristic: fără
cronometrare, fără aplicații de running, fără pauze.
În octombrie 2013, am participat la Maratonul Internațional București, la
care, mândră de voința și energia de care am dat dovadă, am ajuns la finish. Așa că, având deja o victorie în palmares,
m-am gândit să mă țin și mai mult de planul de antrenament, chiar dacă era 1
ianuarie. Știam că așa o să-mi meargă bine tot anul! Eram printre puținii
oameni din Parcul Tineretului pentru care sărbătorile parcă nici nu ar fi fost.
Toți simțeam nevoia de mișcare.
Mi-am început anul cu alergări de 2-3 ori pe săptămână, pe distanțe între
5 și 20 de km, în funcție de starea mea de spirit. A fost antrenamentul
pregătitor pentru vestea ce mă aștepta la sfârșitul lunii martie, veste ce s-a
transformat într-o mare provocare pe care eram dispusă să o accept!
Apoi m-am
înscris în Ro Club Maraton, ca să fiu
la curent cu cele mai bune recomandări despre alergat și să particip la
competiții în mod organizat. M-am înscris și în CIA - Coaching în alergare, un program ce
promitea și mai mult să mă aducă în direcția dorită – să trec de finish,
indiferent de situație, ca o învingătoare.
Așa că mi-am
stabilit pașii pentru cursa din Antarctica și mi-am concentrat atenția pe 4
lucruri foarte importante:
1. Antrenamentul
2. Alimentația
3. Sponsorizarea
4. Pregatirea psihică
Aceste
programe mi-au dat indicațiile de care aveam nevoie, într-un timp atât de
scurt. Una era să stau acasă, în fața calculatorului, căutând singură informații
care să mi se potrivescă și cu totul alta era să ajung într-un loc unde profesioniștii
își împărtășeau experiența cu cei neințiați în tainele alergării.
Între timp,
Adrian Roșu, îmi pregătise un program de antrenament ”pentru condiții extreme”, împărțit pe 5 luni, cu recomandări
importante pentru călătoria din Antarctica.
Tot ce îmi
rămăsese de făcut era ... să mă apuc de treabă! Și nu am zăbovit prea mult! Ca
o elevă silitoare, mi-am ascultat profesorul și mentorul în cursa mea către
victorie. Și totul a decurs așa:
Luna I: am crescut
distanțele, am păstrat frecvența (3 alergări pe săptămână: marți, joi,
sâmbătă).
Luna II: am crescut
distanțele, am scăzut frecvența (3 alergări pe săptămână)
Luna III: am scazut
distanțele, am menținut frecvența din cea de-a doua lună și am participat la un
concurs
Luna IV: am scăzut
distanțele, am crescut frecvența. Am petrecut două zile la munte, non-stop cu
aerobic, alergat în pantă sau câte două antrenamente pe zi.
Luna V: fără curse
lungi, în care am scăzut distanțele și am menținut frecvența din luna
precedentă.
De aici, drumul meu către
concursurile de 42 și 100 km nu mai avea obstacole.
Am un plan de acțiune bine
determinat, prin care am rămas realistă și fidelă obiectivului meu: să devin prima româncă ce a participat la
maratonul din Antarctica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu